EVENIMENTE CULTURALE
DIN STOCKHOLM

La Nationalmuseum (Muzeul National) din Stockholm se prezintã - în legãturã cu festivitãtile de la sfârsitul anului, secolului si mileniului si trecerea la un nou an, secol si mileniu - o expozitie dedicatã serbãrilor, luminilor si focurilor de artificii si care va fi deschisã pentru public în perioada 3 decembrie 1999 - 30 ianuarie 2000.

Francesco Piranesi (1756-1810): Focuri de artificii la Castel Sant'Angelo din Roma, gravurã.
Foto: © Nationalmuseet.

Organizatorii expozitiei au pornit de la ideea cã serbãrile constituie o parte a culturii. Cu ajutorul serbãrilor, evenimente importante din viata individului sau societãtii capãtã un cadru demn, care le înaltã deasupra întâmplãrilor de zi cu zi.
În aceste serbãri, luminile joacã un rol important: luminile aprinse creazã un aspect de sãrbãtoare. Înainte vreme, când lumânãrile erau principala sursã de luminã la festivitãti, orasele erau întunecate si lumina era un lucru scump. Iluminarea cu mii de lumânãri a unei biserici sau a unei piete, de exemplu, avea un efect extraordinar. Chiar si dupã introducerea luminii electrice, acum omniprezentã, iluminatiile de la festivitãti au un efect aparte. Focurile de artificii constituiau punctul culminant sau final al unei festivitãti, de la serbãrile victoriilor din anii 1600 si încoronãri pânã la festivitãtile Nobel si festivalurile apelor de azi. Cunoscute în Europa la sfârsitul anilor 1200 din povestirile lui Marco Polo, focurile de artificii încep a fi folosite în Italia în anii 1400 si devin apoi foarte rãspândite în restul continentului. La început, scara de culori era limitatã la diferite tonuri de alb-gãlbui de aur si argint. Abia dupã 1860 apar culorile rosu si verde, si mult mai târziu tonurile de albastru. Din multe motive, focurile de artificii sunt considerate ca fiind cea mai bunã formã de artã festivã: ele sunt de scurtã duratã si trecãtoare, la fel ca festivitatea însãsi; ele sunt excesive si grandioase, cu sunet si luminã care umplu tot cerul; constituie o formã de artã care se adreseazã unu public numeros, unde mii de oameni se pot aduna ca sã împãrtãseascã aceeasi trãire în aceeasi clipã.
Expozitia "Serbare, luminã si focuri de artificii" vrea sã povesteascã despre mari festivitãti din istorie ce au avut loc de la începutul anilor 1600 pânã la sfârsitul anilor 1800, atât în Stockholm cât si în alte pãrti ale Suediei si Europei. Cea mai mare parte a materialului expozitional ilustreazã festivitãti regale, acestea fiind si cele care erau imortalizate în trecut în desene, picturi si gravuri. Materialul expus este distribuit pe trei sectii: marsuri triumfale si festivitãti de încoronare în prima sectie, ceremonii de înmormântare în sectia a doua si focuri de artificii si iluminatii în sectia a treia. Retrãim fascinatia marsurilor triumfale de la intrarea în Stockholm a reginei Christina cu ocazia încoronãrii din 1650, festivitãtile legate de venirea la tron a regelui Carol XI în 1672, a încoronãrii regelui Carol XII în 1697 si a încoronãrii regelui Gustav III în 1772, procesiunea de înmormântare a regelui Carol X Gustav din 1660, ceremonia funebrã de la moartea reginei Ulrika Eleonora cea bãtrânã din 1693, focurile de artificii cu ocazia festivitãtii conferirii la Stockholm din partea regelui Carol II al Angliei a Ordinului Jartierei regelui Carol XI în 1669, iluminatii proiectate de Louis Jean Desprez în timpul regelui Gustav III (1771-92) si altele.
Splendoarea si fastul decurgând din cele mai multe dintre exponate s-au regãsit, actualizate în timp, în manifestãrile prilejuite de sãrbãtorirea Anului Nou 2000 la Stockholm, lucru ce a asigurat expozitiei o prezentã artisticã în tact cu vremea.

Trecerea la un nou an a fost marcatã de cãtre Östasiatiska Museet (Muzeul de Artã Extrem-Orientalã) din Stockholm printr-o expozitie ocazionalã, deschisã pânã la 27 februarie 2000. De micã anvergurã, amenajatã doar în holul de intrare de la parterul muzeului, expozitia prezintã pe câteva panouri si în câteva vitrine obiecte de artã chinezeascã care ilustreazã, în special, simbolul noului an chinezesc care începe la data de 5 februarie 2000: Anul Dragonului.

Steagul Dragonului, steag de mãtase
din dinastia Qing (1644-1912).
Foto: © Östasiatiska Museet.

Exponatele redau exemple de dragon reprezentat pe îmbrãcãminte, pe tigle de acoperis, pe vase ceramice, pe cãrãmizi zmãltuite si chiar pe un steag imperial din mãtase galbenã.
Concomitentã cu expozitia dedicatã festivitãtilor europene organizatã de Muzeul National, expozitia aceasta pe temã chinezeascã completeazã în mod strãlucit imaginea globalã a festivitãtilor întâmpinãrii unui nou an, secol si mileniu în lume.

La 29 decembrie 1999 a fost inaugurat Muzeul Tre Kronor (Trei Coroane) dedicat istoriei Castelului Tre Kronor.
Castelul Tre Kronor a fost constructia premergãtoare actualului Palat Regal din Stockholm. A fost construit dupã anul 1200 si a fost la început un castel de apãrare cu un turn rotund în curtea interioarã, clãdit pe creasta insulitei (holme) aflate între lacul Mälaren si Marea Balticã pentru a apãra intrarea dinspre mare, a controla si a incasa taxele vamare pentru transportul maritim.

Castelul Tre Kronor prin anii 1300 (machetã).
Foto: © A. Larson.

Cea mai veche mentionare toponimicã a locului acesta dateazã din 1252: Stockholm. În acea perioadã, când tara era condusã de majordomul Birger (Birger jarl, 1248-66), s-a început si construirea unui zid de împrejmuire si a primului turn de colt. Lângã acesta s-a construit mai apoi asa numita "Casã Nobiliarã", care s-a chemat mai apoi "Castelul Înalt". În felul acesta s-a format a doua curte a castelului. Extinderile cu clãdiri efectuate pânã la mijlocul anilor 1500 au fost motivate de nevoi de apãrare. Turnul rotund a fost înãltat în mai multe rânduri si cu timpul împodobit pe acoperis cu o emblemã cu trei coroane (tre kronor), ceea ce a dat complexului denumirea de Castelul Tre Kronor. Cea mai veche armã de foc cu praf de puscã folositã în Suedia a fost un tun încãrcat cu ghiulele de piatrã, documentat la Castelul Tre Kronor în 1395.
În timpul regelui Gustav I Vasa (1521-60), întemeietorul Suediei pe care o cunoastem si azi, Castelul Tre Kronor a fost transformat într-un complex de apãrare modern pe atunci, dotat cu santuri de apãrare si valuri de pãmânt contra artileriei vrãjmase si cu bastioane pentru artileria proprie. Curtea Regalã era ambulantã pe atunci, pentru a avea contact si supraveghere mai bune asupra întregii tãri. Dar Gustav I aratã predilectie pentru Stockholm si Castelul Tre Kronor, unde a si lãsat sã se amenajeze o Salã a Tronului, si care este tot mai mult considerat ca a fi rezidenta regalã oficialã. Johan III (1568-92), fiul lui Gustav I, construieste la Tre Kronor o nouã locuintã pentru rege în aripa vesticã a Castelului, Castelul Înalt rãmânând ca locuinta reginei. Dupã aceea, Castelul Tre Kronor îsi pierde importanta de castel de apãrare si devine rezidenta permanentã a Regelui si întregii conduceri a tãrii.
Întrarea principalã se fãcea pe la vest. Turnul rotund a fost supraetajat în mai multe rânduri, dupã ce a devenit simbolul puterii în stat si trebuind, ca atare, sã fie vãzut deasupra tuturor celorlalte clãdiri.

Govert Camphuysen: Castelul Tre Kronor vãzut de la sud-vest, 1661.
Foto: © Stadsmuseet.

Regina Christina (1632-54) considerã Castelul Tre Kronor ca fiind demodat si un amalgam de case vechi fãrã unitate arhitecturalã si comandã proiecte de refacere arhitectului Jean de la Vallée. Acesta începe lucrul prin a face mãsurãtori si relevee, care sunt definitivate abia în 1660, în timpul domniei regelui Carol X Gustav (1654-60). Paralel cu aceasta s-au fãcut nenumãrate modernizãri ale arhitecturii de interior si a mobilierului, printre altele a fost amenajat un teatru de curte.
Regele Carol XI (1660-97) l-a angajat dupã 1680 pe arhitectul Nicodemus Tessin cel tânãr, elev al lui Bernini, sã continue munca de modernizare a Castelului Tre Kronor. În perioada 1690-97 a fost construitã aripa de nord, cu o arhitecturã în scoala lui Bernini, care se mai poate vedea si azi.
La 7 mai 1697, Castelul Tre Kronor a fost aproape în întregime victima unui incendiu puternic, care izbucnise în podul de deasupra Sãlii Tronului, din castel rãmânând destul de intactã doar aripa de nord. Douã treimi din cãrtile Bibliotecii Regale si o trime din actele Arhivei Nationale, si anume documentele mai vechi de 1654, s-au distrus la incendiu. Tezaurul de argint a fost însã salvat aproape în întregime. Obiectele salvate de la incendiu au fost evacuate provizoriu în casele nobiliare din împrejurimi, iar familia regalã s-a mutat la castelul Karlberg.

Castelul Tre Kronor în 1697,
înainte de incendiu (machetã).
În prim plan: aripa de nord.
Foto: A. Daflos/© HGK.

La 8 mai 1697, a doua zi dupã incendiu, arhitectul Nicodemus Tessin cel tânãr a primit sarcinã din partea Reginei Vãduve Hedvig Eleonora sã înceapã lucrul cu proiectarea noului castel. Dupã sase sãptãmâni, acesta a prezentat un plan general, care s-a prelucrat dupã aceea în detaliu si s-a realizat încetul cu încetul - abia patru regi si aproape 60 de ani mai târziu... Dupã aceea, Parlamentul a cumpãrat palatul Wrangel din Insula Cavalerilor din Stockholm, care a fost resedinta oficialã a familiei regale în urmãtorii mai mult de 50 de ani. Noul castel construit pe ruinele fostului Castel Tre Kronor, devenit Palatul Regal din Stockholm, s-a luat în folosintã abia în 1754.
Muzeul Tre Kronor este amenajat în cadrul Palatului Regal din Stockholm. Sãlile de expunere ocupã o parte din aripile de nord si de vest ale subsolului Palatului Regal, care reprezintã cele mai vechi pãrti de constructie ale acestuia si care dateazã de pe vremea Castelului Tre Kronor. Ca exponate principale sunt prezentate mãrturiile arheologice in situ descoperite si aflate în localul muzeului si zidurie istorice proprii ale palatului, dar si obiecte istorice si reconstituiri sub formã de imagini si machete care sã ilustreze istoria transformãrilor Castelului Tre Kronor. Si, desigur, un loc aparte îl are prezentarea istoricã a incendiului din 1697, care a pus capãt existentei Castelului Tre Kronor.

În perioada 18 martie - 24 aprilie 2000, Arkitekturmuseet (Muzeul de Arhitecturã) din Stockholm prezintã o expozitie despre arhitectul italian Andrea Palladio (1508-80).
Ceea ce a scris, desenat si construit Palladio este în cea mai mare parte pãstrat si accesibil. S-a nãscut în Padova sub numele de Andrea della Gondola si a devenit mai întâi zidar si cioplitor în piatrã, lucrând în cadrul atelierului Pedemuro din Vicenza.

Andrea Palladio: Villa Rotonda
din apropiere de Vicenza, 1570.
Foto: © Å.E. Lindman.

În 1538, cu ocazia reconstructiei unei case de la tarã a contelui Giangiorgio Trissino, a fost cooptat în academia acestuia, unde a si primit numele de Palladio. În 1540 a intrat în contact cu patru arhitecti care activau în Veneto: Giulio Romano, Michele Sanmicheli, Jacopo Sansovino si Sebastiano Serlio. Acestia esuaserã în încercarea de a remodela vechea clãdire medievalã a tribunalului din Vicenza - Palazzo della Ragione. Sarcina aceasta va fi dusã la bun sfârsit de Palladio dupã 1545. Ca urmare a celor cinci cãlãtorii de studii fãcute la Roma si în sudul Italiei începând cu 1541, în timpul cãrora a efectuat diferite mãsurãtori de monumente de arhitecturã, Paladio a publicat în 1554 o brosurã despre monumentele antice din Roma sub titlul L'antichità di Roma. Dupã moartea contelui Trissino în 1550, Palladio a colaborat cu desene la traducerea fãcutã de Daniele Barbaro la lucrarea lui Vitruvius De architectura libri decem si care a fost publicatã în 1556. Câtiva ani mai târziu, Palladio a proiectat Villa Barbaro din Maser pentru fratii Daniele si Marc Antonio Barbaro. În 1570 a primit locul de arhitect al Republicii Venetia, rãmas liber dupã moartea lui Jacopo Sansovino. Încercãrile sale de a transforma orasul Dogilor într-o asezare romanã au întâlnit o împotrivire puternicã, mai putin însã manifestã atunci când a fost vorba de formarea bisericilor nou proiectate de el. În 1570 a publicat manualul sãu de arhitecturã în patru volume intitulat I quattro libri dell'architettura. Publicarea acestei cãrti, ilustratã si cu prezentãri ale unor clãdiri proiectate de el însusi, pare a fi avut rolul unei liste de merite în vederea obtinerii postului la Venezia. Oricum, prin structura si caracterul ei didactic, aceastã carte a avut o mare putere de pãtrundere în cadrul învãtãmântului de arhitecturã de pretutindeni timp de mai multe secole de la aparita ei. Influenta lui Andrea Palladio în arhitecturã s-a simtit cel mai mult în afara Italiei si anume mai ales în Anglia la începutul anilor 1700. Arhitectii si nobilii englezi au urmat mai ales realizãrile lui Palladio în domeniul caselor pentru viata la tarã.
Prezentarea lui Paladio în aceastã expozitie este rezultatul colaborãrii Muzeului de Arhitecturã din Stockholm cu Regiunea Veneto, Centrul International de Studii de Arhitecturã "Andrea Palladio" din Vicenza si Institutul Italian de Culturã. Centrul "Palladio" a contribuit cu machete, fotografii, desene si texte referitoare la biografia si opera arhitectului italian. Muzeul de Arhitecturã completeazã prezentarea cu un desen original de Palladio din colectia de desene de la Nationalmuseet (Muzeul National) din Stockholm si cu fotografii în culori luate de curând si care reprezintã diferite opere de arhitecturã ale lui Palladio.

La Nationalmuseum (Muzeul National) din Stockholm sunt prezentate în perioada 4 februarie - 9 aprilie 2000, într-o expozitie de gratitudine, lucrãrile de artã donate începând încã din 1970 de cãtre sotii Grace si Philip Sandblom Muzeului National si celui de Artã Modernã din Stockholm si Colectiei de Artã a Universitãtii din Lund. Pentru prima datã toate aceste lucrãri, expuse în mod curent în colectiile mentionate, au fost adunate acum în acelasi loc si prezentate sub titlul "Colectia S", în care "S" înseamnã "Sandblom". În expozitie sunt prezentate si opere de artã rãmase în proprietatea donatorilor.
Colectionarii au donat un mare numãr de desene, picturi si sculpturi, printre care se numãrã si capodoperele Vânãtoarea de lei de Delacroix, Izvorul de Picasso, Portretul lui Jules Bordet si Vulpea moartã de Courbet, Portretul sotiei artistului de Cézanne, Podul de lângã Bineau de Seurat, pentru a enumera doar câteva dintre principalele opere de artã strãinã din aceastã expozitie.

Hilding Linnqvist: Salã de spital II, 1920.
Ulei pe pânzã.
© Moderna Museet, Stockholm.

Printre marile opere de artã suedezã donate si prezente în expozitie, între care se numãrã lucrãri de Nils Möllerberg, Ernst Josephson, Hilding Linnqvist, Ola Billgren si altii, o importantã specialã pentru familia noastrã o au picturile lui Hilding Linnqvist (1891-1984), si iatã de ce. În perioada 1983-85, eu împreunã cu sotia mea, d-na Silvia Constantinescu, am fost proprietarii si am condus activitatea de expozitii a galeriei de artã GALLERI OCISCO din Göteborg. În 1984 am organizat o expozitie personalã a pictorului Hilding Linnqvist. Expozitia a avut un mare succes la public, la colectionari si la presã, dar s-a dovedit destul de curând a fi si ultima expozitie personalã a pictorului: Hilding Linnqvist s-a stins din viatã înainte de termenul de închidere a expozitiei sale, care poate fi consideratã "cântecul de lebãdã" al marelui artist suedez. I-am pãstrat o memorie duioasã acestui pictor si artei sale usor naive, care la data aceea nu se bucura încã de marele respect si consideratia covârsitoare ce i se acordã acum.
Aceste amintiri s-au redesteptat aici la vederea tablourilor expuse, din care spiritul artei pictorului capãtã pentru noi o valoare aparte.
Philip Sandblom a descris felul în care el si sotia sa (pe care a cunoscut-o cu multe decenii în urmã, cu ocazia unei vizite fãcute la Nationalmuseum!) au realizat aceastã colectie de artã, de-a lungul lungii lor vieti împreunã, si faptul pentru care au fãcut ei aceastã donatie de artã, cu cuvintele: "Cãlãtoria noastrã împreunã prin viatã si artã a început la Nationalmuseum. A fost o cãlãtorie fericitã, plinã de soare si, desi nu ne aflãm la sfârsitul ei încã, ne-a plãcut gândul ca sã completãm cercul si sã venim înapoi aici cu aceastã donatie ca un fel de cuvânt de multumire."

La 12 februarie 2000 a fost inauguratã la Kulturhuset (Casa de Culturã) din Stockholm o expozitie dedicatã cultelor religioase practicate în Stockholm, completatã de un tur ghidat la o multime dintre locurile de cult corespunzãtoare aflate în oras. La inaugurare au participat imamul Comunitãtii Islamice Suedeze, arhiepiscopul Bisericii Suedeze, lama de la Asociatia Scolarã si Culturalã Suedezo-Tibetanã, un reprezentant de la Societatea Hinduicã Mandir, conducãtorul de la Gurdwara Sangat Sahib, rabinul sef al Comunitãtii Evreiesti, precum si primii ghizi plurireligiosi ai Stockholmului.

Pe afisul expozitiei sunt reprezentate ceasuri ca simboluri ale diferitelor religii.

În expozitie sunt prezentate credintele religioase actuale acum în Stockholm, formele lor de organizare, felul cum functioneazã activitatea de templu respectivã, cerintele religioase asupra îmbrãcãmintii, coafurii si mâncãrii, punctele de vedere asupra mortii, limbajul simbolic si altele. Notiunile teoretice pot fi verificate practic în temple improvizate, prin probarea diferitelor obiecte de îmbrãcãminte de cult, sau prin încercarea diferitelor alimente.
Din informatiile distribuite de organizatori, aflãm cã în Suedia existã: în jur de 20.000 de evrei (cu sinagogi în Stockholm, Göteborg si Malmö); aproape 7,5 milioane crestini, membri în Biserica Suedezã, la care se adaugã 100.000 ortodocsi, 170.000 catolici si aproape 400.000 care apartin bisericilor libere; aproape 300.000 musulmani; în jur de 6.000 hindui; în jur de 15.000 budisti; circa 1.000 sikhi.
În acelasi timp, anchete fãcute în ultimii zece ani aratã cã, desi Suedia este în mod oficial o tarã crestinã, 67 procente din poporul suedez, adicã circa 5 milioane de locuitori, nu cred în acelasi fel ca Biserica Suedezã, ci "în felul lor propriu". Aceasta face ca sã nu gãsim în locuintele suedezilor nici un altar, nici o imagine a lui Isus, nici o cruce, rareori câte o Biblie primitã la confirmare. Se stie cã pentru cei mai multi este vorba despre o religiozitate privatã, multi spun cã ei cred într-o "fortã mai înaltã", dar nimeni nu stie exact ce înseamnã aceasta.
Expozitia se desfãsoarã pânã la 23 aprilie.

La Judiska Museet (Muzeul Evreiesc) din Stockholm s-a deschis la 10 octombrie 1999 o expozitie consacratã situatiei evreilor din Suedia în perioada 1933-45. Aceasta este prima expozitie care s-a fãcut pânã acum pe aceastã temã în Suedia. Organizatorii urmãresc sã oglindeascã felul în care au simtit si au trãit prin propria lor experientã membrii acestui grup etnic evenimentele si atmosfera care domneau în Suedia antebelicã.

C. Berglöw: Evreul în labirint.
Caricaturã anti-evreiascã din
publicatia suedezã Söndags-strix, 1938.
© Graphium Norstedts.

Expozitia este compusã din douã "lumi diferite": pe de-o parte "Suedia" neutralã si izolatã si pe de altã parte, "în afarã", Europa ocupatã. Expozitia îsi propune sã explice inexplicabilul: sentimentul de urã etnicã colectivã nutrit la nivel de psihozã de masã resimtit de evrei în Suedia.
Este vorba de o stare sufleteascã si nu de o conceptie si de aceea cuvintele nu ajutã la explicarea ei: trebuie ca mai întâi s-o fi trãit tu însuti, pentru ca s-o poti recunoaste atunci când o reîntâlnesti. Metoda aleasã pentru prezentarea informatiei pe care vrea s-o comunice expozitia este ca urmare cea a trãirii directe de cãtre vizitator prin proprie experientã, în conditii similare cu ale evreilor din Suedia antebelicã.
Punctul de vedere este îndreptat din "Suedia" cãtre "în afarã". Ce se întâmplã "în afarã" vedem prin mici deschideri fãcute în pereti: realitatea din "afarã" apare ca atare fragmentatã.
În "Suedia" antebelicã a expozitiei vedem mãrsãluind în fotografii tineri nazisti locali, afise si caricaturi anti-evreiesti, filme artistice în care evreii sunt ridiculizati, manifeste ale nazistilor suedezi care îndeamnã populatia la boicotarea negustorilor evrei, scrisori anonime de amenintare trimise la unii dintre evreii de faimã din Suedia, premiati Nobel suedezi care vorbesc despre igiena rasialã ca despre o stiintã si pe care o legifereazã pentru a o aplica în politica socialã a tãrii, si altele.
Este interesant faptul cã organizatorii expozitiei nu au urmãrit si nici nu s-au asteptat ca din prezentarea situatiei trãirilor sufletesti ale evreilor din anii 1933-45 în Suedia sã se poate trage concluzii sau sã se vinã cu rãspunsuri atotvalabile. Cãci ei considerã, conform pliantului expozitiei, cã aceastã parte a istoriei evreilor suedezi nu este încã definitiv tratatã.

Cu aceastã expozitie, deschisã în perioada 4 februarie - 26 martie 2000, Moderna Museet (Muzeul de Artã Modernã) din Stockholm vrea sã elucideze câteva dintre cele mai centrale aspecte ale picturii în perioada de la 1950 la 1989. Sunt studiate sase luãri de pozitie prin intermediul a sase dintre cei mai de seamã pictori din a doua jumãtate a secolului XX.
Andy Warhol (USA, 1928-87) s-a ocupat de raportul între realitate si lumea comunicatiilor de masã, atât în picturile sale timpurii de la începutul anilor ã60, cât si în unele dintre faimoasele sale lucrãri de serigrafie, precum Elvis sau Mona Lisa.

Andy Warhol: Elvis (4 times), 1963.
Foto: © Daros Collection.

Gerhard Richter (Germania, 1932-) cautã în opera sa multilateralã diferite posibilitãti în cadrul picturii. Procedura sa obisnuitã este ca, prin procesul pictural, sã vadã si sã-si însuseascã realitatea asa cum este ea oglinditã în fotografie. Aceasta se poate vedea atât în pictura Femeie cu umbrelã din 1964, cât si în peisajul urban de facturã mai abstractã, datând de la sfârsitul anilor ã60.
Sigmar Polke (Germania, 1941-) prezintã o artã picturalã care îsi are originea în arta pop care s-a creat în Germania (atunci de vest) la mijlocul anilor ã60 si s-a rãspândit sub numele de "realismul capitalist". Lucrãrile lui Polke, ca de exemplu Burda din 1979-82, sunt pline de umor si traditia povestirilor europene.
Cy Twombly (USA, 1929-) s-a consacrat în anii ã40 si ã50 expresionismului abstract, pentru ca mai târziu, cãtre mijlocul anilor ã60, sã dea loc aparitiei textelor cu mesaj misterios si personal, ca în Ferragosto I (Roma) din 1961.
Brice Marden (USA, 1938-) este prezent atât cu picturi din perioada sa colour field din anii ã70, cât si cu lucrãri influentate de caligrafia si poezia extrem-orientale din anii ã80, precum Second Window Painting din 1983.
Ross Bleckner (USA, 1949-) prezintã picturi din anii ã80 în care lumina si umbra sunt atât pãrti componente esentiale cât si forte contradictorii. Frumoase la prima vedere, ca de exemplu Interior (With White Dots) din 1985, picturile lui dezvãluie la o mai atentã cercetare o frumusete infectatã de boalã, forte obscure si moarte.
Cele 33 de picturi prezentate în aceastã expozitie au fost puse la dispozitie de Daros Collection din Hurden, Elvetia. Selectia fãcutã ne dã posibilitatea sã urmãrim trecerea de la punctul cel mai înalt al modernismului la triumful postmodernismului, prin a arãta cum s-au relatat cei sase artisti la picturã ca mediu de exprimare, la realitatea acesteia si cum au creat propria lor realitate, limbaj si mod de exprimare.