De vorbã cu arhitectul Octavian Ciupitu: EU CRED CÃ NU AVEM NEVOIE NICI DE "OAMENI NOI" SI NICI DE "OAMENI TINERI", CI DE "OAMENI ÎN TOATE MINTILE" (Fragment) L-am cunoscut pe Octavian Ciupitu în 1965, cînd amîndoi eram studenti. În 1966 ne-am cãsãtorit si de atunci sîntem împreunã si pãrintii a patru copii. Pe plan profesional, în ciuda meseriilor diferite am colaborat în toti acesti ani. Chiar si la editarea CURIERULUI ROMÂNESC colaborãm dealtfel, întreaga familie. Discutii despre societatea în care trãim, despre exil, despre artã si muzicã am avut permanent, în acesti 30 de ani împreunã, iar cînd copiii au crescut au luat parte la ele. Aceastã discutie am avut-o în aprilie 1995, de Pasti. Silvia Constantinescu: Te întreb în scopul prezentãrii în paginile CURIERULUI ROMÂNESC: Cine esti Octavian Ciupitu? Octavian Ciupitu: M-am nãscut în România, mai precis în Bucuresti, în 1942. Dupã examenul de diplomã de arhitect din 1966, am lucrat ca arhitect în Bucuresti, .Deva si Tîrgu-Jiu. Începînd din 1975-76, isteria politicã îndreptatã împotriva persoanelor ce aveau rude în Vest, si ca urmare si împotriva mea, m-a dus treptat la emigrare, care s-a produs în 1977. Am venit în Suedia, unde mã aflu si acum. Aici mã ocup de proiectare de arhitecturã, cercetare în domeniul istoriei arhitecturii si a metodologiei schitãrii si proiectãrii de arhitecturã, picturã, desen si învãtãmînt în domeniul schitãrii de arhitecturã, desen, acuarelã, istoria artei, antichitãti s.a. Mã interesez de viata obsteascã din comuna de resedintã, Huddinge, si activez ca vice-presedinte al organizatiei de partid Moderat din sectorul Huddinge de rãsãrit, precum si ca supleant din partea aceluias partid în cadrul consiliului politic pentru probleme de drumuri si strãzi din comuna mea de resedintã. De la venirea în Suedia si pînã în 1987 am lucrat ca arhitect la Göteborg concentrat pe probleme de transformãri si reconstructii de scoli. Printre sutele de proiecte executate se numãrã si transformarea scolii Karl Johan, proiectatã de celebrul arhitect suedez Gunnar Asplund în 1927. În aceeasi perioadã am proiectat si o serie de locuinte unifamiliale, precum si lucrãri de transformãri sau completãri de hale industriale pentru Întreprinderea de Tramvaie a comunei Göteborg. S.C.: A urmat mutarea la Stockholm... O.C.: În 1987 m-am mutat la Stockholm, unde am participat, printre altele, la proiectarea complexului comercial Sturegalleria, pentru început în cadrul atelierului de arhitecturã Alf Öreberg, apoi ca atelier de arhitecturã cu firmã proprie. În cadrul complexului Sturegalleria am proiectat galeria de buticuri, care cuprinde zona dintre piata Stureplan si strada Humlegård. Proiectarea a constat în a forma si amenaja un spatiu arhitectural pentru circulatie interioarã în cadrul cvartalului între strãzile ce-l determinã si activitãtile comerciale ce au fost apoi adãpostite în aceastã zonã. Ideea mea de bazã a fost crearea unui mediu ambiant, care sã aminteascã de o stradã interioarã, în care curti cu luminã zenitalã sã creeze spatii de destindere. Elementele arhitecturale pe care le-am folosit (pardoseli, elemente verticale si de închidere, etc.) au fost concepute în materiale naturale, cu caracter permanent, de preferintã marmurã, calcar si granit, sticlã si profile de aluminiu. Forme statice au fost combinate cu elemente dinamice de tipul bazin si fîntînã artezianã, în scopul de a crea un contrast balansat. Sturegalleria este un centru comercial si de birouri aflat în centrul orasului Stockholm si care se dezvoltã în aproape întregul cvartal adiacent pietei Stureplan. Format la sfîrsitul secolului trecut, acest cvartal a constituit centrul principal de interes si de întîlnire a Stockholmului, cuprinzînd restaurante ca legendarul Sturehof, punctul de întîlnire al avocatilor, ziaristilor, scriitorilor si altor oameni de culturã, baie publicã, magazine de tot felul si clãdiri de birouri. Distrus în mare parte de un incendiu în 1984, cvartalul a fost remodelat si "înnobilat" în cadrul lucrãrilor din perioada 1984-89, constituind, din nou, unul din punctele de atractie ale orasului Stockholm. Proiectul a fost prezentat de revistele de arhitecturã "Arkitektur" din Suedia în numãrul 6 din 1989 si "Abitare" din Italia în numãrul 287 din 1990. În 1990, Sturegalleria a primit titlul de "Galeria Anului", titlu decernat de cãtre Organizatia Internationalã a Galeriilor Comerciale cu sediul în Viena. Au urmat alte proiecte, ca o fabricã de lapte si laboratoare la Lund, remodelarea unei scoli si a unor locuinte unifamiliale în Skogås, s.a. În afara activitãtii de proiectare duc activitate de cercetare si de conferentiar-oaspete pe lîngã institutii superioare de arhitecturã din Suedia si din alte tãri: la Academia Regalã de Arte din Stockholm, sectia pentru arta constructiilor conferentiar invitat în domeniul arhitecturii clasice comparate în anii 1991-92; la Facultatea de arhitecturã a Universitãtii "La Sapienza" din Roma în 1992 conferentiar-oaspete si organizatorul seminariului despre originile arhitecturii clasice în Suedia în anii 1600; la Institutul Politehnic din Torino, Facultatea de Arhitecturã si Scoala Postuniversitarã de Specializare în Istoria, Analiza si Evaluarea Bunurilor Arhitecturale si Ambientale din Aosta conferentiar-oaspete pe tema arhitectura grãdinilor neo-clasice din Suedia în 1993; lector invitat la Institutul Politehnic Regal din Stockholm, Facultatea de arhitecturã, sectia de metodologia proiectãrii pentru a organiza si conduce cursul de metodologia schitãrii de arhitecturã în anul universitar 1992/1993, s.a. Arhitectul Octavian Ciupitu Am participat la o serie de concursuri de arhitecturã în Suedia precum si la concursuri internationale, ca de exemplu concursul international pentru Noul Muzeu Acropolis din Atena din 1989-90. Propunerea mea în cadrul acestui concurs este prezentatã de publicatia anualã de arhitecturã "The Classicist" din New York în numãrul 2 din 1995. În activitatea de cursuri si prelegeri se includ si cursurile pe care le tin la Universitatea Popularã din Stockholm în specialitãtile desen, acuarelã, istoria si teoria artei si antichitãti. Galeria Sture, Stockholm Activitatea mea de cercetare din domeniul istoriei si metodologiei arhitecturii a dus la o serie de comunicãri si articole, ca de exemplu articolul "Villa Pisani din Bagnolo di Lonigo - unul dintre rãspunsurile lui Andrea Palladio la chestiunea vilei", articol apãrut în publicatia trimestrialã "Nordisk Arkitekturforskning" (Cercetare de arhitecturã nordicã) nr. 1/1992, sau comunicarea "De la grãdina anglo-francezã la parcul filosofic - un eseu asupra ideilor si lucrãrilor de arhitecturã de grãdinã ale lui Gustav III", prezentatã la al IV-lea Simpozion International de Grãdini Princiare de la Racconigi in Italia, din 22-24 septembrie 1994. Activez deasemenea ca pictor si desenator. Am expus în cadrul unor expozitii colective si personale în Suedia si în strãinãtate. Am expus la Paris, în saloanele de la Espace Laser, cu ocazia expozitiilor "Forum d'Artes Plastiques" din 22 noiembrie 1988 -6 ianuarie 1989 si "Artistes contemporains" din 7 martie -7 aprilie 1989. În Suedia am expus în cadrul unor expozitii personale si colective la Galleri Ocisco din Göteborg în perioada 1983-86 si am avut o expozitie personalã la Studioul de expozitii din Skogås (Stockholm) în perioada 5-24 iunie 1993. La aceastã ultimã expozitie m-am prezentat cu circa 40 de lucrãri: picturã în ulei pe pînzã, acuarele si desene. As vrea sã remarc dintre aceste lucrãri tripticul "Mortua est" reprezentînd Rãstignirea (ulei pe pînzã din 1986), si "Dansul focului", o serie de nouã uleiuri pe pînzã, artã abstractã expresionistã în care jocul flãcãrilor se întruchipeazã în figuri omenesti. Prezentãri asupra mea ca artist plastic au apãrut în Franta în "L'officiel des arts -Annuaire international des arts plastiques" din Paris din 1988 si în Suedia în bianualul "Svenska konstnärer - Biografisk handbok" (Artisti suedezi - Manual biografic) începînd din 1990. S.C.: Procesul de democratizare început în Romånia dupã cãderea guvernului Ceausescu este apreciat de observatorii strãini cã merge prea lent. Recent o delegatie parlamentarã suedezã a vizitat România si, si aprecierile parlamentarilor suedezi sînt în acest sens. Care este pãrerea ta despre evolutia democratiei în România? O.C.: Un proces de democratizare ar trebui sã însemne un proces de trecere la o formã de organizare social-politicã în care societatea respectivã devine o societate formatã din producãtori-proprietari care participã direct la exercitarea puterii în comunã si în stat. Dar, o asemenea societate nu existã nicãieri în vremea noastrã. Ceea ce vedem astãzi în Occident se pot numi societãti demagogice, si nu democratice. Tãrile Occidentului trebuie, la rîndul lor, sã abandoneze demagogismul si sã revinã, hotãrît si asiduu, la dezvoltarea claselor mijlocii, factorul hotãrîtor în formarea unor societãti democratice. Politica înseamnã a lua hotãrîri planificatorii care afecteazã avutia oamenilor. Pentru a fi îndreptãtiti la a hotãrî asupra averii altora, oamenii trebuie sã fie implicati cu propria lor avere - ei trebuie asadar, mai întîi de toate, sã aibe avere. Conditia primordialã a democratiei este deci o societate de proprietari. Cîtã vreme nu existã o societate formatã în covîrsitoare majoritate de proprietari, nu se poate vorbi de democratie. Ceea ce trebuie fãcut astãzi în întreaga lume, dacã vrem sã avem democratie, este sã se împroprietãreascã întreaga omenire. Consider cã se impune nevoia unui "colonat" universal. România nu este exceptatã. Ar trebui sã fie mai usor, poate, pentru tãrile ce trec printr-o perioadã revolutionarã, cum este România, sã-si împroprietãreascã locuitorii - tãrani, muncitori, intelectuali - si sã-i transforme în producãtori-proprietari, în comparatie cu tãrile industrializate, unde procesele de transformare se fac acumulativ si nu revolutionar: o asemenea transformare ar însemna o decumulare, ceva contrar mersului istoric de pînã acum. Consider cã, atîta vreme cît aceastã împroprietãrire nu este împlementatã, nu se poate vorbi despre democratie, ci, eventual, despre demagogie, ceea ce este cu totul altceva. Pe baza insuficientelor dovezi ce le am aci în Suedia, apreciez, cu rezerve deci, cã România de azi nu se îndreaptã spre democratie, ci spre o demagogie etatizantã într-un sistem economic de amestecãturã. S.C.: Nu este un mod de a rezona pe care-l resping! Totusi vreau sã folosim notiunea "democratie" în sensul acceptat astãzi, adicã pluralism politic, drept de vot pentru toti cetãtenii, alegeri si presã liberã, economie liberã, proprietate privatã. În acest sens România si-a început drumul spre democratie. Sigur cã acest drum este încet, ba mai mult împiedicat, pe de o parte de cei care au detinut puterea si încã o mai detin, pe de altã parte de cãtre cei cãrora le este fricã de schimbãri, de cei cãrora le este fricã sã-si hotãrascã singuri viata, dupã ce 50 de ani au fost obisnuiti sã le-o hotãrascã altii. Nu cred cã cineva s-a asteptat ca peste noapte totã populatia tãrii sã treacã la un mod de gîndire democrat. 50 de ani de comunism si-au lãsat amprenta, evident! Este vorba, asa cum spunea M.S. Regele Mihai, în interviul pe care mi l-a acordat în 1993, de un "neajuns de mentalitate". Acest "neajuns de mentalitate" este poate piedica cea mai serioasã în problema privatizãrii ca si a trecerii la economia liberã, si aceasta face ca oamenii de afaceri strãini sã nu aibe curajul sã investeascã în scarã mai largã încã în România. Tu cum vezi aceastã problemã? Galeria Sture - Holul Mare O.C.: Investitorii vestici au nevoie de stabilitate politicã în tara partenerã, stabilitate care reprezintã baza pentru garantia de stat acordatã de statul propriu la afacerile cu strãinãtatea. Tãrile comuniste erau considerate stabile din punct de vedere politic, ceea ce fãcea ca statele vestice sã acorde investitorilor din tãrile proprii garantii de stat (adicã asigurãri cã vor primi despãgubiri în caz de esec) si credite financiare pentru a face afaceri cu tãrile comuniste. Guvernele tãrilor apusene considerã cum cã tãrile Europei rãsãritene ar fi astãzi caracterizate de instabilitate politicã. Aprecierea este gravã, deoarece se referã la state a cãror viatã economicã este în mod covîrsitor statalã. Ca urmare, statele apusene nu-si mai asigurã prin garantii de stat proprii investitori pentru eventualele esecuri survenite în aceste tãri. De aceea, aceastã lipsã de interes pentru investitii în aceastã parte a lumii! Exceptia o constituie un mic numãr de companii extra-statale, ce-si pot permite riscuri fãrã acoperire. O intercolaborare economicã reciprocã cere, altfel, o identitate de sistem social-politic, si mai este mult pînã acolo. (Continuare si fotografii în editia pentru abonati.)