REFORMÃ ECONOMICÃ: DE CE SI CUM

de Octavian Ciupitu

Una dintre întrebãrile cele mai importante pentru soarta Europei în secolul nostru a fost si rãmâne întrebarea: Ce urmeazã dupã comunism?
La câtiva ani de la cãderea Zidului din Berlin, intelectuali est-germani fosti disidenti se exprimau în interviuri televizate, transmise si în Suedia, asupra marei lor dezamãgiri cã nimic nu s'a întâmplat asa dupã cum si-au imaginat ei. Ce si-au imaginat, era, cu alte cuvinte, cã vor lua ei conducerea politicã dupã comunisti în provinciile rãsãritene ale Germaniei, pentru a exercita o conducere intelectualocraticã asupra populatiei, cu motivarea cã ei "stiu cel mai bine ce trebuie fãcut si care este binele poporului". Provinciile germane de rãsãrit au fost însã înglobate în restul Germaniei, iar rolul conducerii transformãrii societãtii comuniste de acolo a fost preluat de altii. S'a vãzut cã 'politica' înseamnã creiarea unui cadru practic favorabil pentru productie, economie si repartitia rezultatului muncii, si nu pentru a premia o ideologie sau alta. În realitate, fostii intelectuali disidenti au devenit, mai cu totii, someri, deoarece nimeni nu avea nevoie de ce puteu ei sã ofere.
În Suedia anilor 1991-94, guvernul de coalitie burghezã de atunci a încercat sã amelioreze situatia politico-economicã a tãrii prin a trece la o privatizare de masã a sectorului socialist, reprezentând peste 60% din produsul national brut, mostenit de la guvernul premergãtor de coalitie între social-democrati si comunisti. Efortul politic fãcut atunci a avut un rezultat slab, deoarece singurii cumpãrãtori interesati au fost cei care erau deja patroni, în timp ce grosul populatiei a preferat sã rãmânã pasivã si sã astepte sã primeascã de lucru, ca deobicei. O dovadã în plus cã nu este usor sã fii liber si independent, trebuie mai întâi sã vrei aceasta. La alegerile din 1994, alegãtorii au votat în favoarea partidelor socialiste social-democrat, de stânga (fost comunist) si ecologic, care, în mare si general privind, au promis reforme economice.
Eforturi similare de privatizare fãcute în Franta dupã preluarea puterii politice de cãtre Jacques Chirac au esuat în mare, datorate tot pasivitãtii populatiei. La alegerile urmãtoare, au câstigat partidele socialiste, care au promis reforme economice.
Guvernul ales în România la alegerile din noiembrie 1996 preconizeazã reforma economicã. În principal, aceastã reformã economicã cuprinde trecerea la economia de piatã si închiderea întreprinderilor de stat nerentabile. Dar, ce înseamnã aceasta?
Ideia unei economii nationale eminamente de piatã este o utopie de autosuficienti. A reduce posibilitãtile de rezolvare la o singurã solutie, acest 'redutionism' este sortit esecului. Cãci nu toti membrii unei natiuni pot sau vor sã fie producãtori liberi si independenti: nu au curaj, nu se descurcã, nu îi duce mintea, nu vor sã producã - cauzele sunt multe si foarte variate. Si toti trebuie sã aibe un loc în societate si sã poatã duce o viatã demnã! Economia eminamente de piatã nu poate satisface toate aceste cerinte si conditii, ci trebuie sã fie loc si pentru alte forme de economie: economie închisã de famile, economie de schimb, economie subventionatã, si altele. În plus, statul trebuie sã rãspundã de bunul mers nu numai al securitãtii de stat, al apãrãrii militare, al retelei de transporturi strategice, al apãrãrii granitelor, al politiei si a altor asemenea sarcini specifice unui stat, ci si de garantarea unor sectoare nerentabile ale economiei tãrii. Aceasta, deoarece statul trebuie sã aibe si o rãspundere socialã. Guvernele labour-iste din Marea Britanie obisnuiesc, din motive ideologice, sã nationalizeze marile întreprinderi de extractii si productie care merg cu profit, pentru ca aceste profituri sã fie repartizate, dupã cum se obisnuieste sã se afirme, cu dreptate la popor. Dupã scurt timp, unele dintre aceste întreprinderi încep sã meargã în deficit, alegãtorii sunt nemultumiti si la alegeri câstigã conservatorii. Acestia, nu atât din motive ideologice cât din motive de politicã practicã, privatizeazã o mare parte a întreprinderilor de stat, si anume pe acele întreprinder mari si foarte mari care merg cu profit. Privatizãrile de întreprinder efectuate în Suedia de guvernul burghez din 1991-94 au cuprins vinderea publicã a actiunilor întreprinderilor de stat mari si foarte mari care au mers cu profit. Acelasi guvern, prin acordarea garantiei de stat unor bãnci private pe pragul de a intra în faliment, practic le-a nationalizat.
De ce, care, cum? Ce se întâmnplã?
Prin vânzarea de întreprinderi de stat, statul elibereazã fonduri care sunt blocate prin investitie si poate folosi acesti bani la bugetul activitãtii sale de bazã. A avea întreprinderi de productie nu intrã în activitatea de bazã a unui stat. Întreprinderile de stat privatizate sunt cele care merg cu profit. În felul acesta nu existã pericolul ca activitatea acestora sã se modifice atât de radical încât o mare parte a salariatilor sã devinã someri, în timp ce o parte din fondurile încasate din vânzare pot fi folosite la a redresa, cel putin temporar, si apoi restructura întreprinderile de stat ce merg în pierdere, în vederea transformãrii lor în întreprinderi cu profit. Cu timpul, statul trebuie sã se lipseascã de a avea întreprinderi si activitãti care pot fi îngrijite de pietele economice private, cu exceptia celor care ar putea întra în rãspunderea socialã a statului, ca de exemplu: o parte a învãtãmântului elementar si mediu, o parte a îngrijirii sanitare, o parte a asigurãrilor sociale pentru copii, bolnavi, handicapati si bãtrâni, activitãti de muncã pentru handicapati, activitãti de muncã pentru persoane care nu se descurcã singure pe piata muncii din cauzã de capacitate de întelegere limitatã sau de vârstã, si altele de acest fel. Publicul românesc pare acum surescitat de ideia de 'reformã economicã' în România. Multã lume vorbeste despre cât este de bine sã se aplice 'reforma economicã'. Eu reamintesc însã vorbele lui Buddha: "Sã nu crezi ceva, doar pentru cã este spus de multã lume." Ce se întelege prin 'reforma economicã'? Este vorba doar de o mãsurã ocazionalã, "ad hoc", sau este vorba despre o actiune ce se înscrie într'un sistem de mai mare anvergurã? Si în acest ultim caz, în care?
Ca observator extern, si fãrã patima implicatului direct, se poate constata cã prin 'reforma economicã' de acum se întelege înscrierea vietii politico-economice a României pe calea folosirii 'reformei' ca mijloc de transformare a societãtii. Comparând aceastã situatie cu ce se stie din istoria politicã a Europei în ultimii o sutã de ani, se poate constata si cã promotorii 'reformei economice' pledeazã de fapt pentru aderarea politicã la 'reformism'.
'Reformism' este o notiune cu valoare de categorie politicã si care desemneazã o directie urmãritã de cãtre social-democratie, având în principal acelasi scop în ceea ce priveste 'politica socialistã practicã' ca si 'revizionismul'. 'Reformism' a fost, mai înainte de toate, denumirea datã ideologiei unui grup din social-democratia italianã care, în perioada 1890-1914, au activat în favoarea unei 'politici reformiste practice' exprimate prin reforme partiale. Principalul purtãtor de cuvânt al 'reformistilor' din cadrul partidului social-democrat italian a fost Filippo turati. termenul 'reformism' a fost aplicat si de alte partide social-democrate ca denumire pentru o 'politicã socialistã de reforme', unele dintre aceste partide acceptând mijloace pasnice si democratice în atigerea scopurilor lor. În Suedia, tactica si mijloacele pasnice aplicate de marea uniune sindicalã Landsorganisationen (LO), cu peste un milion si jumãtate de membri, apartin de 'reformism', asa cum a declarat, nu de mult, presedintele acestei uniuni sindicale într'un interviu în CURIERUL ROMÂNESC.
'Revizionismul', care este frate cu 'reformismul', este o miscare politicã nãscutã în Germania, având ca principal ideolog pe Eduard Bernstein (1850-1932), economist si politician german. El a intrat în partidul social-democrat în 1872 si a participat la formularea programului de la Gotha din 1875. Fiind urmãrit politic, pleacã în exil, mai întâi în Elvetia (1788-88) si apoi în Marea Britanie, la Londra (1888-1901). În 1901 se reîntoarce în Germania, este ales deputat în Riksdag în 1902 si continuã ca deputat parlamentar social-democrat, cu întrerupere 1907-12, pânã în 1928 (deputat în adunarea nationalã germanã 1919-20). La scindarea partidului social-democrat în 1917, aderã la socialistii independenti, dar revine la social-democrati în 1919. În perioada 1918-19 este angajat la ministerul de finante. A activat mult pentru a-i determina pe social-democratii germani sã colaboreze parlamentar cu partidele burgheze. Eduard Bernstein a fost purtãtorul de cuvânt si conducãtorul teoretic al aripei liberale a social-democratilor germani, asa-numitii 'revizionisti'. Lucrãrile sale "Die Voraussetznungen des Sozialismus und die Aufgaben der Sozialdemokratie" (1899) si "Zur Geschichte und theorie des Sozialismus" (1900) formeazã punctele de plecare pentru 'revizionism'. În aceste lucrãri, autorul îndreaptã o criticã multilateralã contra lui Karl Marx si, în special, contra învãtãturilor "marxistilor", combãtând credinta în prãbusirea iminentã a societãtii burgheze, nrgând cã bogãtia se acumuleazã tot mai mult în mâinile unui grup restrâns si cã marea industrie va fi atotstãpânitoare. El a modificat si chiar desfiintat verbal punctele principale din sistemul filosofic al lui Karl Marx, si anume "conceptia materialistã a istoriei" si teoria valorii formulatã de Marx. Din punct de vedere practic, Bernstein cerea o politicã generalã radicalã în colaborare cu partidele radicale "burgheze". Publicã, începând din 1901, "Dokumente des Sozialismus" si este redactorul publicatiei Sozialistiche Monatshefte, organul revizionistilor germani. În 1922 publicã lucrarea "Der Sozialismus einst und jetzt", în care se îndreaptã împotriva comunistilor si prezintã ca tel socializarea înceatã si treptatã a vietii economice, ceea ce este, evident, o solutie 'reductionistã', lucru ce îl plaseazã pe Bernstein printre alti 'reductionisti' ca Marx, Nitsche si Freud, printre altii. în continuare, Bernstein a mai scris, printre altele, "Geschichte der Berliner Arbeiterbewegung" (1907), "Erinnerungen eines Sozialisten" (1918) si "Die deutsche Revolution" (1921). 'Revizionistii' germani cereau o 'politicã practicã de reforme sociale' în loc de propagandã revolutionarã si voiau ca partidul social-democrat sã se transforme într-un 'partid al poporului' în schimb de a fi un 'partid de clasã' (problema, nesesizatã de Bergstein, este cã toatã lumea este 'popor', atât nobilul, regele si împãratul, cât si medicul, brutarul, tractoristul si frizerul, dintre atâtia multi altii). Aceste idei au cãpãtat treptat rãspândire printre celelalte partide social-democrate, care s'au adaptat 'cerintelor practice revizioniste'. Social-democratia suedezã a urmãrit întotdeauna aplicarea în 'politica practicã' a principiilor fundamentale 'revizioniste'. Deci, cam despre aceasta este vorba, pe scurt, în ceea ce priveste notiunea de 'reformã', mai mult sau mai putin economicã, si antecedentele aplicãrii ei în 'politica practicã'. Întrebarea este dacã electoratul român cunoaste acest lucru, ca sã stie cã ceea ce alege este si ceea ce vrea cu adevãrat.
Într'un lagãr de muncã, detinutii sunt obligati de împrejurãri ca sã se organizeze în vederea creierii unei ordini de muncã si viatã care sã le permitã o supravietuire, mai mult sau mai putin, demnã, cu sentimentul de a se afla, totusi, în sigurantã. Între ei se disting, cu timpul, un grup 'disident' de coordonare si de încurajare a rezistentei detinutilor, care elaboreazã o organizare si un ordin de lucru ce devin cu timpul o rutinã. Cu cât timpul de functionare este mai lung, cu atât devine rutina mai puternicã. La desfiintarea lagãrului si dupã eliberarea detinutilor, existã pericolul ca organizarea, ordinul de lucru si rutina 'disidentilor' sã supravietuiascã si sã caute sã cuprindã în reteaua sa pe fostii detinuti. De ce pericol? Pentru cã ei cautã sã pãstreze un rol privilegiat, în timp ce mentin si permanentizeazã, inconstient sau nu, la oamenii acum liberi, sentimentul paralizant de detinut în lagãrul de muncã. În caz extrem, unii pot chiar sã îsi aminteascã cu regret de timpul petrecut în sigurantã relativã în lagãr.
Eliberarea sufletului este mai greu de împlinit decât cea a trupului, mai ales când în jur sunt doar popoare întregi care au trecut prin aceleasi încercãri si poartã pe aceleasi traume.

Înapoi la începutul paginei!

Înapoi la CURIERUL ROMÂNESC cu acces gratuit.