EVENIMENTE CULTURALE
DIN STOCKHOLM

Dansmuseet (Muzeul Dansului) din Stockholm si-a redeschis portile la 27 mai a.c. într-un nou local situat în piata Gustav Adolf între Opera Regalã si Ministerul de Externe (cazat în fostul Palat al Printului Mostenitor) si fãcând front opus Palatului Regal. Clãdirea actualã a muzeului este fostul palat construit de cãtre arhitectul Erik Josephson în perioada 1914-18 pentru Compania de Credit Scandinavã pe Actiuni, devenitã apoi Banca Scandinavã. În 1965, statul a cumpãrat clãdirea pentru a o folosi ca local pentru ministere si cancelaria guvernului.
Dupã ce a fost folosit mai apoi ca birouri si sãli de repetitie pentru Operã, holul acoperit cu sticlã al fostei bãnci si sãlile cãtre piatã au fost restaurate pentru a fi utilizate de cãtre Muzeul Dansului.
Fostul hol de bancã a devenit local de expozitii, în prima fazã pentru expozitii temporare. Se preconizeazã amenajarea în viitor a unui al doilea hol de expozitii, în care sã se organizeze o expozitie permanentã cu extrase din colectiile muzeului, lucru de care acum muzeul duce lipsã.
Muzeul Dansului a fost fondat în anul 1933 la Paris de cãtre aristocratul si colectionarul de artã suedez Rolf de Maré (1888-1964), care fusese conducãtorul trupei de balet Les Ballets Suédois de la Théâtre des Champs-Elysées din Paris în perioada 1920-25. Muzeul fondat atunci, numit Les Archives Internationales de la Danse (Arhiva Internationalã a Dansului), incluzând si un centru de cercetare în domeniul baletului, este considerat ca fiind prima institutie din lume consacratã acestei activitãti.
Activitatea sa la Paris a încetat la sfârsitul anilor '40 iar de Maré a luat cu sine o parte din colectii pentru noul Dansmuseet (Muzeu al Dansului), pe care l-a inaugurat la Stockholm în ziua de 3 iunie 1953. La inaugurarea sa în Stockholm, Muzeul Dansului s-a aflat mai întâi în subsolul Operei Regale din piata Gustav Adolf, dupã care a fost mutat la Casa Filmului, la vila Wennergren din cartierul Orasul Diplomatilor, iar din 1989 s-a aflat în Casa Poporului de la piata Gãrii de Nord din Stockholm. Prin mutarea în acualul local, se considerã cã muzeul s-a întors acasã, în piata Gustav Adolf.
În muzeu functioneazã de curând si centrul de studii Rolf de Maré Study Center cu bibliotecã, videotecã si arhivã. O activitae mai veche, Arhiva pentru Dans Popular, este afiliatã acestui muzeu din 1976 si constituie o parte activã a activitãtilor generale ale muzeului.
Acestea cuprind printre altele si expozitii în strãinãtate, ca de exemplu cea organizatã împreunã cu Musée d'Orsay pentru anul 2000 la Paris si dedicatã balerinului Vaslav Nijinsky.
Muzeul Dansului vrea sã fie un muzeu de culturã si istoria artei care sã oglindeascã dansul de ieri si de azi, dansul în toate formele sale din toate colturile lumii, vãzut pe film sau video, prin costume si mãsti, opere de artã si afise, cãrti si documente. Expozitiile temporare sunt organizate în jurul unor teme legate de dans, teatru si artã plasticã.
Noul local al Muzeu al Dansului a fost inaugurat cu expozitia "Toulouse-Lautrec si La Belle Époque", care se desfãsoarã pe perioada 27 mai - 19 septembrie a.c.

Henri de Toulouse-Lautrec. © Dansmuseet, Stockholm.	Catalogul expozitiei. © Dansmuseet, Stockholm.	Toulouse-Lautrec: Moulin Rouge - La Goulue, afis din 1891. © Dansmuseet, Stockholm.

Aceasta este prima expozitie dedicatã în Suedia în ultimii 30 de ani pictorului Toulouse-Lautrec (1864- 1901), ultima expozitie având loc la Nationalmuseum din Stockholm în 1967-68.
La moartea sa, presa parizianã l-a calificat pe Lautrec de "talent creat din perversitate amarã si veselie înfiorãtoare " (L'Echo de Paris) sau "un artist care a câstigat o oarecare reputatie în arta urâtului" (Lyon Républicain). Abia mai târziu, în 1914, un Gustave Geffroy va începe seria celor care l-au reabilitat pe pictor, scriind cã "el a fost cel mai de seamã cronicar al Parisului asa cum este orasul înteles de cãtre cei ce vin aici ca sã caute plãceri usoare si satisfactii sãlbatice". De atunci popularitatea sa a crescut, azi reproducerile lucrãrilor lui Toulouse-Lautrec, în special a afiselor, depãsind tiraje de câteva milioane.
Activitatea cea mai de seamã a lui Toulouse-Lautrec a constat din afise si litografii, acestea constituind si materialul de bazã al acestei expozitii de la Muzeul Dansului. Lautrec s-a interesat mai ales de viata de cabaret din cartierul Montmartre, în care a si locuit din 1884. În 1885 devine oaspetele permanent al cabaretului Le Mirliton, deschis atunci de Aristide Bruant, iar din 1889 al cabaretului Moulin Rouge, inaugurat în acel an. Aici rãmâne pânã în 1893, realizând nenumãrate picturi, desene si un afis - prima sa litografie în culori, devenite toate imediat cunoscute publicului larg.
La interesul pentru cabaretele din Montmartre se adãuga cel pentru teatrele de bulevard sau Comedia Francezã, acordând atentie redãrii atât la ceea ce se întâmpla pe scenã cât si la ceea ce putea vedea în lojile publicului, concentrându-se în acest caz la fizionomii.
Expozitia actualã se bazeazã pe împrumuturi de lucrãri de artã de la un mare numãr de muzee din Franta si din tãrile scandinave, ca de exemplu Musée Toulouse-Lautrec din Albi, Musée d'Orsay si Musée du Louvre din Paris, Kunstindustrimuseet din Copenhaga, Nationalmuseet din Stockholm si altele. În expozitie sunt prezentate 140 de lucrãri sub formã de afise, litografii, picturi si desene reprezentând pe toti dansatorii, cântãretii de cabaret si actorii imortalizati de Toulouse-Lautrec: Jane Avril, Yvette Guilbert, La Goulue, Aristide Bruant, Sarah Bernhardt si altii.
Catalogul lucrãrilor expuse, bogat ilustrat si cu comentarii critice la nivel de studiu si cercetare de artã, constituie un complement pretios al expozitiei. Aici, lucrãrile de artã sunt, printre altele, puse fatã în fatã cu fotografii ale persoanelor care au fost modelele pictate sau desenate de artist - dansatori, cântãreti, actori, public, ceea ce permite un studiu comparativ inedit al lucrãrilor expuse. Ceea ce îmi apare cã a urmãrit Toulose-Lautrec în lucrãrile sale a fost redarea si absolutizarea miscãrii corpului uman cu toate vibratiile, vârtejurile si chiar tremurãturile ei abia perceptibile, temã pe deplin adecvatã pentru aceastã expozitie inauguralã a noului local al Muzeului Dansului din Stockholm.

În vara acestui an s-a deschis pentru public Centrul Cultural Steninge ce functioneazã în cadrul castelului si complexului de clãdiri si terenuri ale fostului domeniu nobiliar de aici. În cadrul acestui Centru Cultural se aflã un atelier de productie de sticlã suflatã manual, un atelier de ceramicã, un altul de lumânãri, un magazin de vânzare a obiectelor produse artizanal aici, precum si un local de expozitii temporare unde se organizeazã în special expuneri de obiecte de artã contemporanã din sticlã. O particularitate în activitatea atelierului de sticlãrie o constituie productia de replici din cristal slefuit ale serviciului de pahare de masã din colectia lui Carl Gyllenstierna creatã pentru serbarea de trei zile care a marcat inaugurarea castelului Steninge în 1705. Centrul Cultural este gãzduit în clãdirea fostelor grajduri si anexe de piatrã ale domeniului construitã în anii 1867-73 si reamenajatã de curând în acest scop. Castelul propriuzis este amenajat ca muzeu, dar este utilizat si ca local de închiriat pentru banchete, nunti sau conferinte. Domeniul de la Steninge, aflat din 1997 în proprietatea companiei CG Holding, este situat la malul lacului Mälaren, la aproape 40 km la nord de Stockholm si în apropiere si la sud-est de orasul Sigtuna, cel mai vechi oras din Suedia.
Castelul Steninge este renumit ca fiind cel mai desãvârsit exemplu de arhitecturã carolinã de vilã nobiliarã - arhitectura carolinã fiind creatã în timpul regilor suedezi Carol X, Carol XI si Carol XII în perioada 1654-1719. Locul amplasãrii lui, la fel cu al celor mai multe castele-vile din aceastã perioadã, a fost ales atât pentru calitãtile sale estetice cât si pentru bunele sale legãturi pe apã cu capitala si palatul regal de acolo. Desi este un domeniu nobiliar cunoscut de la sfârsitul secolului XIII, istoria sa cea mai semnificativã s-a desfãsurat în timpul în care a fost în proprietatea familiilor Gyllenstierna (1649-1735) si von Fersen (1736- 1839).
În 1667, domeniul este mostenit de baronul Carl Gyllenstierna (1649-1723). Pe acest loc se afla atunci un castel din lemn, care însã nu a fost satisfãcãtor pentru cerintele noului proprietar. Acesta lasã sã fie mutat castelul de lemn pe un nou amplasament si comandã apoi arhitectului baron (din 1714 conte) Nicodemus Tessin cel tânãr (1654- 1728), arhitectul palatului regal de la Drottningholm si al celui din Stockholm - aflate atunci în constructie - si fost elev al lui Bernini (1598-1680), sã proiecteze si sã clãdeascã un nou castel. Proiectul, elaborat în perioada 1680-81, cuprinde un castel, având un plan cu salon oval spre grãdinã reprezentând o variantã micsoratã a castelului de la Vaux-le-Vicomte realizat de arhitectul Le Vau în 1659-64 si dotat aici cu "acoperis cu italian" de o formã foarte rãspânditã atunci în Suedia, precum si douã pavilioane, având acelasi tip de acoperis, plasate în fata castelului cãtre lac. Solutia planimetricã cu pavilioane plasate în avans era atunci la modã, fiind întâlnitã atât la castelul de la Versailles (1661-82) cât si la cel contemporan de la Marly, de exemplu. În 1668, Carl Gyllenstierna devenise sambelanul reginei vãduve Hedvig Eleonora (1636-1715) si întretinea acum relatii intime cu aceasta. În 1687 primeste titlul de conte Gyllenstierna de Steninge (neamul se stinge pe linie bãrbãteascã în 1733). Constructia noului castel Steninge a început cu cele douã pavilioane cãtre lac, cel locuit de proprietar fiind numit Pavilionul Biliardului iar cel locuit de reginã în timpul vizitelor fãcute aici primind numele de Pavilionul Reginei. Clãdirea centralã - castelul propriuzis - a fost terminatã în 1705. La decorarea ei a contribuit si stucatorul italian Giuseppe Marchi, ale cãrui cornise, elemente decorative si frize turnate în ghips se pãstreazã încã si azi. Pe terenul domeniului se mai aflã Pavilionul Cavalerilor, datând de la începutul secolului XVIII, locuinta grãdinarului si un turn din lemn cu orologiu, clãdit în 1690 de cãtre mesterul constructor Johan Andersson Onswig. În 1706, la vârsta de 57 de ani, Carl Gyllenstierna se cãsãtoreste cu baroneasa Anna Soop, vãduvã si bogatã, si îi dã acesteia ca dar de nuntã castelul Steninge. Castelul rãmâne în posesia familiei Gyllenstierna pânã în 1735, când este cumpãrat de familia von Fersen, care îl transformã în 1747 în fideicomis.

Castelul Steninge, fatada spre lac. Foto: O. Ciupitu/©CR.	Castelul Steninge, salonul oval. Foto: O. Ciupitu/©CR.

Dupã un timp, castelul intrã în posesia contelui Axel von Fersen cel tânãr (1755-1810). Militar activ la Paris, acesta fu prezentat printesei de coroanã Marie-Antoinette în 1774. Dupã o sedere de trei ani în Suedia, se reîntoarce la Paris si stabileste contact cu Marie-Antoinette, devenitã între timp reginã. Serviciul de micul dejun expus în castelul Steninge este un cadou primit de von Fersen de la Marie-Antoinette. Prietenia strânsã dintre ei a dat nastere la bãnuieli care l-au determinat pe von Fersen sã pãrãseascã Franta si sã participe la Revolutia Americanã. Revine din America la cererea regelui Gustav III, pe care îl însoteste în vizita fãcutã de acesta în Italia si Franta în 1782-83. La Versailles se reîntâlneste cu Marie-Antoinette, cu care se pare cã are o relatie intimã care îl face sã declare cã nu se gândeste sã se cãsãtoreascã vreodatã, deoarece, spune el, "nu pot apartine singurei femei cãreia vreau sã-i apartin, singura care mã iubeste într-adevãr". Conform unor istorici (suedezi), Louis XVII ar fi fost fiul lui Axel von Fersen. Dupã izbucnirea revolutiei franceze, Gustav III îl trimite în 1789 la Paris pentru a tine legãtura cu familia regalã francezã. Când regele si regina sunt arestati la domiciliu în palatul Tuilleries, von Fersen organizeazã încercarea nereusitã de fugã a lor din iunie 1791. Urmãrile acestei actiuni sunt tragice: perechea regalã este mai întâi întemnitatã la Temple si apoi executatã - Louis XVI este decapitat la 21 ianuarie 1793 iar Marie-Antoinette la 16 octombrie în acelasi an. De soarta lui Louis XVII nu se stie nimic precis. Von Fersen se refugiase în Belgia, unde a rãmas pânã în 1794, când se reîntoarce în Suedia. Regele Gustav III fusese omorât între timp la un bal mascat la Opera din Stockholm în 1792 iar la tron se afla acum fiul acestuia, Gustav IV. Von Fersen a fãcut carierã la curtea lui Gustav IV si nu a participat la revolutia contra acestuia din 1809, când regele a fost detronat si expulzat din Suedia. Aceasta a fãcut ca von Fersen sã fie considerat ca fãcând parte din partidul gustavienilor. La tron a urmat Carol XIII, frate cu Gustav III, si care nu avea copii. Mostenitor la tron fu ales atunci printul danez Carl August, care însã muri subit în 1810, lucru ce a dat nastere la zvonul cã ar fi fost otrãvit. Printre fãptasi au fost bãnuiti si von Fersen si sora acestuia, contesa Sofia Piper. Înmormântarea printului Carl August a avut loc la 20 iunie 1810 la Stockholm. În cortejul mortuar a participat si Axel von Fersen. Când cortejul era aproape de Biserica Cavalerilor, multimea întãrâtatã s-a aruncat asupra lui von Fersen si l-a masacrat, considerându-l vinovat de moartea printului. Sora sa i-a ascuns cadavrul în ghetãria din parcul castelului Steninge timp de trei luni cât a durat procesul de la curtea martialã care l-a achitat pe von Fersen de acuzatiile de otrãvire aduse, lucru ce a permis înhumarea decentã a victimei. Mica clãdire a ghetãriei fu transformatã în 1813 într-un monument cu arhitecturã neo-goticã dedicat memoriei lui Axel von Fersen. Acest monument se aflã în Parcul Englez, la care se ajunge parcurgând Aleea Sfincsilor mãrginitã de douã Grote încununate cu sfincsi înaripati.
Domeniul Steninge are cu timpul alti proprietari: în 1873 este cumpãrat de baronul von Otter, în 1907 este cumpãrat de G.B.A. Holm iar în 1967 este cumpãrat de familia Andersson, care îl vinde în 1997 la actualul proprietar. Grãdinile de plãcere de facturã barocã, elaborate initial de arhitectul de grãdini Johan Hårleman (1662-1707), au fost transformate în secolul XIX în parcuri peisagiste "anglo-chineze" de facturã romantico-francmasonã.
Castelul a fost declarat monument istoric de arhitecturã în 1969 iar grajdurile de piatrã în 1979. Pânã anul acesta, domeniul Steninge era închis publicului. Prin organizarea Centrului Cultural deschis pentru vizitatori, actualii proprietari dau publicului posibilitatea trãirii retrospective la sursã în cadrul muzeului a unor evenimente istorice de seamã pentru formarea noastrã de acum, a contactului cu arta sticlei si ceramicii artizanale si contemporane, precum si a trãirii de agrement în cadrul parcurilor si pajistilor înconjurãtoare.

La Östasiatiska Museet (Muzeul de Artã Veche Extrem-Orientalã) din Stockholm s-a desfãsurat în perioada 22 iunie - 12 septembrie expozitia cu titlul de mai sus, consacratã limbajului simbolurilor vegetale în arta veche din China si Japonia.
Ornamentele florale au intrat în China si Japonia si au cãpãtat rãspândire odatã cu budismul în secolul VI d.Hr., când s-a introdus de exemplu reprezentarea decorativã a lotusului. La utilizarea lor în China a fost aplicatã credinta mai veche în calitãtile magice ale plantelor, precum si conceperea naturii ca o interactiune între fortele dualiste yin si yang, în care yin reprezintã fortele întunecate, reci, feminine si yang pe cele luminoase, calde, masculine. Mersul anotimpurilor era vãzut ca o interactiune între Yin si Yang si înflorirea si ofilirea plantelor au devenit simboluri pentru luni si anotimpuri. În timpul dinastiei Song (960-1279), reprezentãrile florale au devenit foarte naturaliste si florile celor patru anotimpuri au devenit un motiv important în artã: iarna era simbolizatã de bambus sau pin, primãvara de cires sau bujor, vara de lotus si toamna de crizantemã. Marile sãrbãtori ale anului erau si ele asociate cu anumite flori, ca de exemplu ciresul si sãrbãtorirea anului nou. Circuitul plantelor în timpul anului era folosit în mod metaforic pentru mersul vietii.

Lotus, gravurã în lemn coloratã
din "Manualul de picturã al grãdinii semintei de mustar".
Foto: Erik Cornelius/© Östasiatiska Museet.

Scurta bucurie a vietii si a frumusetii erau simbolizate de cãderea petalelor primãvara, iar demnitatea bãtrânetii era reprezentatã de înflorirea izolatã a crizantemei toamna. În timpul dinastiilor urmãtoare, arta este completatã cu motive purtãtoare de noroc care exprimã clar dorinta de bogãtie (bujor), succes în carierã, viatã lungã (crizantemã, pin), fertilitate si multi fii (crin).
Încã din secolul VI î.d.Hr., când s-a întocmit culegerea de versuri Odena, în care frumusetea femeii este comparatã cu o nalbã, florile au fost folosite ca metaforã pentru gratia femeii. În mod natural, îmbrãcãmintea femeilor a fost decoratã cu flori. Vârsta, starea civilã si rangul stabileau adesea ce flori sã împodobeascã îmbrãcãmintea unei femei: o fatã tânãrã necãsãtoritã alegea adesea floarea de cires, o femeie mãritatã tânãrã de rang înalt putea sã aleagã floarea de bujor, în timp ce o doamnã mai în vârstã putea alege crizantema. Adesea, alegerea motivului floral era dictat de anotimp: primãvara erau alese flori de primãvarã iar toamna erau alese cele de toamnã.
Uneori, structura ierarhicã a societãtii influenta forma decoratiei florale. În timpul dinastiei Jin (1115-1234), de exemplu, se reglementase prin lege mãrimea bujorilor tesuti pe îmbrãcãmintea slujbasilor publici: cei din cele trei clase superioare puteau avea bujori cu diametrul de cinci toli, în timp ce cei din urmãtoarele trei clase puteau sã poarte bujori cu diametrul de numai trei toli. Florile erau reprezentate pe liane, în loc de ramuri sau tufisuri pe care ele cresc dupã legile naturii, pentru continutul simbolic al acestei reprezentãri: asa cum creste liana fãrã încetare, tot asa sã creascã neamul mereu în viitor - liana este o metaforã pentru vesnicie. În ultima parte a dinastiei Ming (1628-44) s-a dezvoltat gravura în lemn în culori, cu tipãrituri de foarte bunã calitate. Acum se editeazã lucrarea "Studiul celor zece trunchiuri de bambus" în care sunt prezentate imagini de bambus, flori de cires, orhidei si altele. La începutul secolului XVIII începe sã fie editat în gravurã în lemn în culori "Manualul de picturã al grãdinii semintei de mustar", care a avut o mare rãspândire în China. Pictorii de flori au fost în mod sigur influentati de gravurile în lemn în culori contemporane lor.
În iconografia indianã existã împletire de motiv pe motiv de simbolism vegetal, adesea într-un mod abstract, asa încât doar cei mai învãtati budisti chinezi cunosteau acest complex. Chinezii de rând se preocupau însã numai de valorile simbolice potrivite cu interesele lor. De aceea, simbolismul vegetal chinezesc nu a fost niciodatã puternic în domeniul subtilitãtilor legate de notiuni de gândire, ci este mai degrabã foarte concret, dar adesea cu o nuantã poeticã.

Începând din vara acestui an si continuând în tot anul viitor, se desfãsoarã în Suedia actiunea "Suedia si lumea islamicã - O mostenire culturalã suedezã" la care participã peste treizeci de muzee, biblioteci si arhive. Scopul acestei actiuni este de a se face luminã asupra relatiilor politice si culturale între Suedia si lumea islamicã, relatii care au început prin contacte directe încã în timpul vikingilor în secolele X-XI si care au fost ridicate la nivel de relatii diplomatice în secolul XVI. În acest cadru, la Nationalmuseet (Muzeul National) din Stockholm are loc în perioada 10 septembrie-14 noiembrie 1999 expozitia cu titlul de mai sus.
Sunt prezentate lucrãri de artã graficã aflate în colectia muzeului ce reproduc clãdiri, orase, costume si peisaje din lumea islamicã asa cum era aceasta vãzutã si cunoscutã în Suedia în secolele XVIII, XIX si prima jumãtate a secolului XX. Tehnica utilizatã variazã de la guase si acuarelã la diferite forme de gravurã. Motivele sunt luate din Europa, Africa si Asia: Sevilia, Granada si Toledo maure din Spania; Constantinopol, Bender (adicã Tighina din Basarabia), Ierusalim, Medina si Mecca din Imperiul Otoman; Agra, Delhi, Sikandra si Lucknow din India. O parte a expozitiei este dedicatã arhitecturii precum si formelor decorative si inscriptiilor caligrafice islamice.
Cele mai vechi si îndelungate contacte suedeze avute cu lumea islamicã în secolul XVIII, fiind si cele mai vechi dintre cele prezentate în expozitie, au fost cauzate de faptul cã regele Carol XII, în urma înfrângerii suferite la Poltava, a avut capitala între 1709-13 în cãtunul Varnita din cadrul localitãtii Tighina din Moldova, localitate devenitã raia turceascã în 1538 sub numele de Bender. În timpul sederii sale aici, regele suedez a devenit interesat si de Imperiul Otoman si formele sale de culturã.
Ca urmare, l-a însãrcinat pe ofiterul sãu Cornelius Loos (1686- 1738) sã realizeze un mare numãr de relevee de arhitecturã otomanã, multe dintre acestea fiind expuse aici. Printe desenele lui Loos expuse vedem motive din Constantinopol ca sala superioarã a seraiului Tersana construit în 1613 (azi dispãrut), dar si planul si o sectiune reprezentând un Hammam (baie turceascã) din Bender (Tighina).

Cornelius Loos: Baia turceascã din Bender (Tighina), sectiune. NMHA5/1984. Foto: O. Ciupitu /© Nationalmuseet, Stockholm.	Louis-Nicolas de Lespinasse: Functionari publici la lucru. Creion, tus gri, acuarelã si guase. © Nationalmuseet.

Spre sfârsitul secolului XVIII, Mouradghea d'Ohsson, dragoman la ambasada suedezã din Constantinopol, a scris o lucrare amplã despre Imperiul Otoman cu titlul "Tableau général de l'empire Othoman", publicatã la Paris în perioada 1790-1820. Opera aceasta a fost ilustratã cu gravuri dupã originale în formã de desene si acuarele ale lui Louis-Nicolas de Lespinasse (1734-1814) si Jean-Michel Moreau (1741-1814). Unele dintre aceste originale sunt prezente în expozitie, ca de exemplu o acuarelã întitulatã "Marele Vizir dã o masã ceremonialã unui ambasador european în palatul Top Kapi din Constantinopol" a lui de Lespinasse si care a fost publicatã sub formã de gravurã în volumul III al lucrãrii, apãrut în 1820.
O parte dintre exponate sunt desene si acuarele executate de functionari si militari suedezi, pictori amatori, aflati în misiune la Constantinopol. Printre ei se numãrã ambasadorul Carl Gustaf Löwenhielm (1790-1858), Adolf Ulrik Schützercrantz (1802-54) si Baltazar Cronstrand (1798-1876). În secolul XIX, lumea islamicã a fost vizitatã si de pictori profesionisti romantici interesati de Orient. Unul dintre acestia a fost Egron Lundgren (1815-75), care are câteva acuarele cu arhitecturã din Lucknow expuse aici. În secolul nostru, interesul pentru contactul cu scoala culturalã orientalã s-a lãrgit printre altii si cu arhitecti, unul dintre acestia fiind Ferdinand Boberg (1860-1946), prezent si el în expozitie cu câteva gravuri cu imagini din Cairo.
Cãlãtorii europenu nu numai cã au pictat ce au vãzut în lumea islamicã, ci au si adus acasã cu ei lucrãri de artã ale artisilor islamici din tãrile vizitate. În Imperiul Otoman si în India existau ateliere care executau pentru acest public picturi de suvenir care amestecau traditiile locale cu influente europene. Asemenea exemple sunt constituite în expozitie de guase din Agra si Delhi care reprezintã monumente de arhitecturã din dinastia Moghul. Privind retrospectiv, nu putem sã nu remarcãm cã în Suedia, în ciuda distantelor, s-a cunoscut destul de mult în ultimele trei secole despre lumea islamicã, dar ceea ce este special este cã primul contact direct de mai lungã duratã cu aceastã lume, si care a dus la aprofundarea interesului pentru aceasta si a cunostintelor despre particularitãtile culturale ale sale din partea suedezã, a avut loc în Moldova, la Tighina, pe pãmânt românesc.