Silvia Constantinescu:: Domnule Stefan Racovită, sunteti editorul publicatiei CĂMINUL ROMÂNESC care apare în Elvetia, o publicatie pe care o primesc la schimb de multi ani si pe care o apreciez deosebit, dar nu stiu destul de mult despre cum a apărut această publicatie. Am să vă rog să-mi spuneti câteva cuvinte despre aceasta, dar nu înainte de a vă ruga să vă prezentati. Cine sunteti d-ule Stefan Racovită?
Stefan Racovită: M-am născut în 1936 la Bucuresti. În 1949 am ajuns la Câmpulung Muscel unde familia mea de fosti mosieri era cu domiciliu fortat. Am trăit cinci ani, cu încă o familie într-o casă insalubră, fără apă si instalatii sanitare. Aici, era în plină perioadă stalinistă, am reusit în 1954 să absolv Scoala Pedagogică de Învătători si, cu ajutorul unei cuno--stinte a familiei, adică cu o pilă, mi s-a permis, cam pe sub mână, să dau diferentele si bacalaureatul la Liceul la care accesul îmi fusese interzis cu patru ani înainte.
Asta mi-a permis să dau examen de admitere la Facultatea de Biologie a Universitătii din Bucuresti. De aici, în 1958, de abea intrasem în anul V, am fost exmatriculat împreună cu multi altii.
După trei ani la "muncă de jos", am reusit să-mi termin studiile si să-mi încep viata profesională. Întâi profesor secundar de Stiinte Naturale, apoi cercetător la Comitetul Geologic unde mi-am dat seama că n-am nici o chemare pentru stiintă.
Începusem să public cronici cinematografice, frecventam cinemateca, scriam scenarii, ne-realizate, dar mai ales vroiam să deviu regizor de film. În 1968 am câstigat un concurs de ziarist organizat de Televiziunea română, la care am lucrat până în 1977, cât am fost dat afară fiind găsit "necorespunzător din punct de vedere profesional întrucât ati cerut să plecati din tară".
Am făcut-o pentru că hotărâsem că noua rundă a luptei de clasă care tocmai începea, avea să aibe loc fără mine; mă săturasem să tot fiu ciuca bătăilor. Aflasem că urma să fiu dat afară de la TV pentru că socrii mei fugiseră în Germania.
 |
Stefan Racovită
Editorul publicatiei
CĂMINUL ROMÂNESC
din Elvetia
În mai 1978 am ajuns în Elvetia unde am trăit câteva întâmplări care, datorită naivitătii mele, aveau să mi se pară de neconceput. Abea ceva mai târziu aveam să aflu că ele nu erau decât manifestări banale ale turpitudinilor intelectualitătii occidentale, infantilizată de trai bun, orbită de comunism si de marxism si incapabilă să mai judece fără indicatiile iresponsabililor făuritori de opinie - intelectualii "angajati" ca Sartre, Beauvoir, Fanon, Sollers si toti ceilalti ca ei. Ajuns la Geneva, franceza o vorbeam de mic, m-am dus la televiziunea locală unde mi-am oferit serviciile; mi s-a cerut să scriu scenariul unei emisiuni stiintifice. Nu-mi pierdusem timpul în cei zece ani petrecuti la Televiziunea Română; învătasem sistematic toate fatetele meseriei de ziarist si realizator de televiziune. Făcusem gazetărie, adică scriam scenariul si comentariul emisiunilor, crăinicie, imagine, sunet, montaj, ilustratie sonoră. Ceea ce mi se ceruse la Geneva mi s-a părut floare la ureche. Am reusit proba si aveam postul, dar cum explicasem cui vroia si cui nu vroia să mă asculte ce înseamnă comunismul, am indispus câtiva dintre stabii si stăbuletii de la Televiziunea locală, toti mari simpatizanti ai regimurilor comuniste si ai lui Ceausescu în special, care mi-au invalidat dosarul. Astfel, ajuns în Occident am fost discriminat de pe aceleasi pozitii ca la televiziunea de la Bucuresti. Cum pe acea vreme în Elvetia nu exista somaj, am găsit repede un post de cercetător în pedagogie la Ministerul Învătământului unde mai sunt si azi. A trebuit să-mi complectez studiile pentru a putea pricepe pe ce lume (profesională) trăiam.
S.C.: Sunteti un exilat ?
S.R.: Am avut statutul de refugiat politic. Asa m-am considerat până la 17 noiembrie 1996. Desi sunt naturalizat elvetian si bine integrat în tara de adoptiune, cu multi prieteni locali si cu toată familia aici, cred însă că voi rămâne un exilat si după această dată.
S.C.: Ce a însemnat acest exil pentru dvs.?
S.R.: Exilul pentru mine este nu chiar usor de definit. Dacă comunismul nu se prăbusea n-as mai fi pus piciorul în România. Ea era pentru mine o realitate de care mă tineam informat cu mare interes, dar numai de departe, era o relatie să-i zic paltonică. Până în decembrie 1989 făceam măcar o dată pe săptâmână "cosmarul refugiatului", visându-mă în tară, de unde nu mai puteam să ies. După "evenimente", acest vis a dispărut ca prin farmec, apărând în schimb o poftă febrilă, aproape compulsivă de a mă reîntoarce în tară.
Ceea ce nu am putut face decât în 1994, anul în care am obtinut cetătenia elvetiană. De atunci mă duc cu regularitate, ultima oară fiind în săptămâna turului al doilea al alegerilor prezidentiale. Cât sunt în avion, dusul sau întorsul se relativizează. Dus unde? Întors de unde ? Unde sunt acasă ? La Geneva sau la Bucuresti ? Sunt din nou acasă la Bucuresti, sunt fără îndoială acasă în Elvetia. La urma urmei de ce nu ?
S.C.: Există o anume psihologie a exilatului? Cum v-ati simtit în tara care v-a primit? Ati fost primit cu bratele deschise? V-a fost usor să vă asimilati/intergrati în societatea elvetiană? Ati devenit un "elvetian" sau ati continuat să trăiti printre români, cu speranta reîntoarcerii în România? Cum a fost?
S.R.: Exilul pentru mine a fost o sansă de a trăi, de la 42 de ani încolo, o viată liberă, demnă si dacă vreti, depinzând de mine în mare parte. Aici am început să particip la viata asociativă. Nu mă mai oribila, ca în România, unde nu eram bine venit, ideea să muncesc benevol la un stand de mititei, la colectarea de fonduri ori de haine vechi etc. Mă duceam si mă duc cu plăcere la sărbătorile locale sătesti ori la alte manifestatii, ceea ce în tară nu mi s-a întâmplat niciodată. Recunosc că nici un moment n-am suferit din cauza strămutării. Poate pentru că plecasem atât de scârbit de ce pătisem în propria mea tară, nimic nu mi s-ar fi părut mai rău. Vorbind bine limba tării în care fusesem primit, totul a fost poate mai usor.
Am fost primit bine. N-am simtit nici un moment că sunt un indezirabil. N-am simtit nici ostilitate, nici xenofobie. Am fost ajutati băneste si în natură până am început să trăim pe picioarele noastre. Era poate mai usor atunci, nu era somaj, nu se vorbea de criză. În Elvetia m-am simtit de la început ca acasă. Problema asimilării nu s-a pus, m-am simtit imediat bine integrat. Poate pentru că o vroiam foarte mult, poate pentru că eram dispus să fac orice ca să-mi câstig existenta. Eram într-o stare de spirit favorabilă. Am familia toată aici, frate, soră cu familiile lor; a fost poate si asta un avantaj. Am multi prieteni elvetieni, cei mai multi colegi de muncă.
S.C.: Cum s-a dezvoltat comunitatea română din Elvetia? Cum a apărut publicatia pe care o editati?
S.R.: Cum s-a devoltat comunitatea românească ?
Am intrat în Comunitate în 1992, cât s-a schimbat echipa de conducere. Ea exista însă din 1980 dacă nu mă-nsel. S-a constituit în jurul proiectului de construire a unei biserici românesti. Ea s-a construit abea în 1995. A fost gata cu doar o săptămănă înainte de Crăciun.
"Căminul Românesc" a apărut în aprilie 1982. Eu l-am preluat în septembrie 1992, cât Dna Ioana Mirabaud Dobrovici a fost aleasă noua presedintă a Comunitătii. Aflând că eram gazetar m-a rugat să "scot" ziarul. Era pentru mine prilejul de a mă reîntoarce la meseria de bază. Cum de bine de rîu nu întrerupsesem niciodată complect gazetăria, nu mi-a fost greu decât, hai să spun, pe plan logistic. A trebuit să învăt punerea în pagină pe ordinator, tratamentul de text si al imaginilor etc. Cu timpul capeti experientă si treaba merge mai usor si mai repede. Sunt lucruri pe care le cunoasteti bine. Din păcate, ce este mai greu de rezolvat este problema timpului. Cât ai o familie si un serviciu "normă întreagă, editarea unui ziar, fie el si trimestrial, capătă uneori proportii de dramă... Satisfactiile sunt si ele pe măsură, adică foarte mari. Altfel nu cred că as fi rezistat.
(Continuare si fotografie în editia pentru abonati.)
Înapoi la CURIERUL ROMÂNESC cu acces gratuit.
Înapoi la începutul paginei!