Silvia Constantinescu: Mă adresez dvs., domnule Georges Parjol, pentru a vă prezenta cititorilor CURIERULUI ROMÅNESC. Sunteti secretarul general al UNIUNII PENTRU REGELE MIHAI si în această calitate mi-ati trimis adesea materiale spre publicare, pentru a face cunoscută activitatea Uniunii, dar despre activitatea dvs. în general nu stiu mai nimic. Vă rog să vă prezentati. Cine sunteti domnule Georges Parjol?
George Parjol: Stimată Doamnă Constantinescu, sunt un om oarecare. Singura måndrie a vietii mele, este mama mea care a fost învătătoare, care a educat generatii de copii dar al cărui prim elev am fost eu. Ea m-a învătat să cred în Dumnezeu, neamul, tara si Regele meu.
M-am născut acum 71 de ani din mamă moldoveancă si tată oltean. La vårsta de 10 ani, făceam "armata" adică am fost admis, în urma unui foarte sever examen, elev al Liceului militar, Regele Ferdinand I. În urma unei grave operatii chirurgicale am trecut la un liceu civil. Am fost membru al Uniunii Artistilor Plastici si am lucrat ca grafician, pånă am părăsit tara. Trăiesc în Franta de 20 de ani.
S.C.: Sunteti un exilat. Ce a însemnat acest exil pentru dvs.? Există o anume psihologie a exilatului?
G.P.: Este adevărat, sunt un exilat, ca Dumneavoastră si ca imensa majoritate a romånilor care au fost obligati să-si părăsească pămåntul pe care s-au născut.
Nu cunosc oameni care să-si fi lăsat casa, rudele si prietenii de dragul aventurii. Noi nu suntem un neam de pribegi! Romånul a născut vorba: "fie påinea cåt de rea, tot mai bună'n tara mea". Dar cum totul are limite, am fost obligat să aleg, nu påinea, ci dreptul de a respira, gåndi si vorbi; dreptul de a fi eu însumi; dreptul de a fi liber! Nu stiu dacă mai este necesar să vorbesc despre ce a însemnat exilul pentru mine ca si pentru toti ceilalti care si-au părăsit vatra. Vă vorbea Stefan Racovită despre "cosmarul refugiatului". Nopti de-a råndul cånd te trezesti leoarcă de sudoare visånd că esti în tară, urmărit si că nu mai poti pleca. Toti pe care îi cunosc au făcut acest cosmar. Nici eu nu am făcut exceptie. Excelent subiect pentru cercetătorii în psiho-patologie. Psihologia exilatului se poate traduce perfect prin cuvåntul DOR. Cuvånt care nu se poate traduce în nici o limbă si care vine de la cuvåntul DURERE ! Stiti la fel de bine ca si mine, ce înseamnă să-ti fie dor, dor de cineva, sau de tara ta. Vă spun opinia mea: este cumplit de dureros!
S.C.: Cum v-ati simtit în tara care v-a primit? Ati fost primit cu bratele deschise? V-a fost usor să vă asimilati, să vă integrati în tara care v-a adoptat? Ati devenit un "francez" sau ati continuat să trăiti printre romåni, cu speranta reîntoarcerii în Romånia? Cum a fost?
G.P.: Întrebare foarte complexă. Pentru noi romånii, prin educatia primită, Franta era tara făgăduintei. Inteligenta, cultura, arta, veneau din Franta. Lumina nu venea de la răsărit, venea de la Paris. Omul de pe stradă avea o vorbă: "la Paris pånă si birjarii vorbesc frantuzeste!". Îi eram reounoscători Frantei, Împăratului Napoleon III pentru că ne-a sprijinit să unim Muntenia cu Moldova. Îi purtăm recunostintă Generalului Berthelot, care a comandat Misiunea militară franceză în timpul războiului de reîntregire, lui Jules Michelet, etc; Franta era pentru noi o soră mai mare. Nu am să pot nici o dată să multumesc Frantei că mi-a dat posibilitatea - cum spuneam mai îninte - să gåndesc, să vorbesc, să fiu liber.
Dar stimată Doamnă Constantinescu, vă fac o mărturisire: la venirea mea în Franta, cånd am luat contact cu "oameni bine", cu intelectualii, mare mi-a fost dezamăgirea! Cånd am încercat să le explic drama poporului romån si a tării de unde veneam, îmi răspundeau: "tu exagére, c'est pas possible, tu est borné!" Se purta moda să fii de stånga. Intelectualii francezi dacă nu erau comunisti, trebuiau să fie măcar socialisti.
Doamnă Constantinescu, eu, nu am făcut niciodată în viata mea politică! Este o meserie care cere înclinatie si un talent deosebit, pe care eu nu îl stăpånesc. Am considerat însă că este de datoria mea, datorie de constiintă, fată de tara care m-a primit, să fac tot ce pot împotriva ciumei rosii. În 1981, cetătean francez, am lipit noaptea afise pe garduri, am distribuit tracte în metrou, am încercat să le deschid mintile. Ce cruntă mi-a fost deziluzia cånd, în ciuda evidentei, a venit Mitterand la putere! 14 ani de socialism au dus Franta de råpă. Noi, oamenii de rånd, în naivitatea noastră, ne imaginăm că votăm pentru niste capete luminate care să ne reprezinte. Ce eroare!
În 25 de ani, fireste, m-am integrat. Trăiesc si muncesc aici. Mă bucur de libertatea si democratia franceză, dar mi-e dor de tara mea. Sunt recunoscător Frantei pentru tot ce mi-a dat, dar cånd voi închide ochii, tot romån mor.
S.C.: Ce ati putea să spuneti despre comunitatea romånă din Franta?
G.P.: În ce priveste comunitatea romånă din Franta, nu trebuie să vă fac un desen. Nu face deosebire de celelalte comunităti romånesti din alte tări. Nu-mi face plăcere să o spun, dar suferirm de virusul dezunirii. Suntem marcati, spre deosebire de altii, de sindromul "să-i moară capra vecinului". 0 spun petru cei care suferă de acest sindrom, să se rusineze ca mine.
(Continuare în editia pentru abonati.)
Înapoi la începutul paginei!
Înapoi la CURIERUL ROMÂNESC