Poetul Zahu Pană,
unul din organizatorii ROMFEST-ului.
Foto: Anne-Marie Ciupitu /© CR.

Zahu Pană: Fac parte din ramura izolată a românilor din Balcani. Am venit pe lume la 20 august 1921, în comuna Beala de Sus din Macedonia - acum stat independent dominat de slavi. Satul era situat la 1.400 m. înălțime, fără nicio posibilitate de acces de niciun fel de vehicol. Se ajungea la el doar pe o potecă de munte îngustă, pe care putea trece doar câte un catâr încărcat și, când urcau sau coborau din munte, oile înșirate pe potecă asemenea mărgelelor de mătănii. Locul a fost ales ca refugiu de moscopolitanii scăpați cu viață de distrugerile și omorurile lui Ali Pașa din Tebelin, cel care a distrus măreața așezare a Moscopolei. Până la Războiul Balcanic din 1912-13, în imensele pășuni de munte din jurul Bealei veneau vara familiile de fărșeroți transhumanți din nordul Albaniei cu fălcările întregi (familii și turme), pentru a coborî toamna înapoi spre locurile mai joase cu ierni blânde dinspre Adriatică. După Războiul Balcanic, frontiera dintre Albania și Serbia - nu se formase încă statul iugoslav - a fost fixată pe crestele de deasupra satului meu natal, încât și moscopolenii și fărșeroții au devenit sedentari în sat. În satul izolat în munți nu se găsea de lucru pentru toți bărbații și obiceiul pe atunci - în toate satele din Balcani - era plecarea "tu xeani", în străinătate, după care cu banii câștigați veneau și se gospodăreau, fie încropînd câte o negustorie la oraș, fie cumpărând o bucată de pământ. De această regulă strictă, respectată de toți, n'a scăpat nici tatăl meu. După o încercare nereușită în America, s'a întors acasă în anul când tragedia Titanic-ului zguduise întreaga lume. Spre norocul său, n'a avut suficienți bani pentru a-și cumpăra un bilet pe Titanic. Întors acasă, nu putea rămâne locului și împreună cu mai mulți tineri au venit în România, unde se organizează - după modelul american - într'o societate de ajutor reciproc, care în scurt timp a reușit să aducă în România cea mai mare parte din tinerii care căutau de lucru. Oameni harnici și economi, au reușit să-și încropească fiecare câte o mică negustorie în București, mărind comunitatea la peste 200 de membri aduși din Macedonia. În această situație îi găsește Primul Război Mondial. Nefiind cetățeni români, nu au fost chemați sub arme, dar spiritul naționalist trezit în ei prin contactul cu România era atât de puternic, încât s'au prezentat la încorporare, în grup compact, toți cei valizi de luptă. La început au fost refuzați, dar la insistențele lor au fost încorporați ca voluntari în Armata Română, așa cum s'a procedat și cu ardelenii care nu aveau cetățenia română. Tatăl meu a luptat pe front, s'a retras cu armata în Moldova și a luat parte la ofensiva română, luptând la Mărășești-Mărăți și Oituz. Datorită faptului că părinții noștri luptau în România, când Bulgaria, aliată cu Germania, a ocupat Macedonia inclusiv satul meu natal, a deportat pe toți aromânii în regiunile palude dinspre frontiera Bulgariei cu Turcia, unde oamenii cei mai mulți s'au îmbolnăvit de malarie iar oile au murit de gălbează. În familia mea, singurul bărbat era unchiul meu - mai mare ca tata - care avea grije de toate familiile fraților plecați. Acolo în deportare au murit bunica mea, două surori și o mătușe.
După terminarea războiului, familiile s'au întors înapoi, iar bărbații care luptaseră în România și au scăpat nevătămați au venit să vadă ce a mai rămas din familiile lor după urgia care a trecut. Faptul că satul nostru se găsea chiar pe linia de frontieră și era expus în permanență atacurilor brigandești i-a hotărât să emigreze cu familiile în România. Pentru aceasta s-au întors în România și când au reușit să-și facă o situație, rând pe rând și-au luat și familiile. Tatăl meu s'a întors singur la București, a cumpărat un lot de casă și a amânat aducerea familiei până va construi locuința. Aveam în casă fotografia lui, dar nu l-am cunoscut până la vârsta de cinci ani, când a venit să ne ia în România. Între timp s'a votat în parlament colonizarea Dobrogei de sud cu românii din Macedonia și în loc să rămânem în București, ne-au colonizat în județul Durostor, pe toți cei din satul meu care se aflau în România, înființând un sat nou de macedo-români, așa cum au înflorit cu zecile, în scurta perioadă dintre anii 1926-1940. Viața de coloniști a fost dură și periculoasă, în permanentă amenințare a comitagiilor bulgari, care nu se împăcau cu gândul că Dobrogea aparținea românilor. Întrucât cunoșteam - din familie - numai aromâna, la vârsta de cinci ani, când am venit în România, am fost dat, cu ceilalți copii, la grădiniță, să învăț limba literară, dar la numai câteva săptămâni de când începuseră cursurile, au venit mamele speriate să ne ia de la grădiniță, pentrucă într'o după amiază tatăl unui coleg de al meu, Tănase Goța, a fost împușcat de comitagii bulgari pe când se afla la câmp. Exclusivismul balcanic nu alege doar pe bărbați. Crimele se extind asupra tuturor: femei, bătrâni, copii, incendierea caselor și uciderea turmelor și vitelor. Plecasem din Macedonia din cauza ororilor și am nimerit peste altă teroare în România...
În această atmosferă am trăit până în anul 1940, dar aceasta nu era o noutate pentru cei din neamul meu. Atât sub turci, dar mai ales după Războiul Balcanic din 1913, învingătorii și-au luat teritorii întregi din fostul imperiu otoman cu o populație eterogenă. Acțiunile de desnaționalizare și purificare etnică ale statelor învingătoare - devenite după război adversare între ele - au continuat cu crime, distrugeri, expulzări și deportări, degenerând chiar în stări de război, care nu s'au liniștit nici până acum. Cedarea Dobrogei de sud, Bulgariei, în 1940, a fost cea mai gravă lovitură dată coloniștilor macedo-români. Lipsită de cel mai elementar spirit patriotic, delegația română a cedat la Craiova incredibil de ușor tuturor pretențiilor Bulgariei. În 1940, în județele Durostor și Caliacra era închegată o puternică românitate iar coloniștii duraseră așezăminte stabile. Bulgarii băștinași nu mai credeau în cedarea Dobrogei de sud, standardul lor de viață din România era superior celui din Bulgaria și, în afara unei minorități iredentiste și a propagandei din Sofia, nimeni nu mai credea că Dobrogea de sud va fi sacrificată. Clasa intelectuală a bulgarilor, educată în universitățile din România, era pe cale de asimilare, ortodoxia fiind și ea în ajutorul asimilării. Totuși, din alte rațiuni decât cele naționale, Cadrilaterul a fost cedat. A trebuit să lăsăm întreaga gospodărie făcută cu dragoste și trudă de părinții mei. L-am lăsat și pe tatăl meu în mormântul din satul nou, pentru a rămâne străjer locului pe care l-a iubit și a crezut că este al nostru pe veci, și am plecat pe necunoscutele și vrăjmașele drumuri spre locuri neprietenoase în țara care se înjumătățise în câteva luni, fără a trage un singur glonte în apărarea ei.
A început războiul în 1941, pentru a cuceri cu arma ce nu s'a putut apăra cu un an de zile în urmă. În timpul războiului am fost încorporat la Regimentul de Gardă Mihai Viteazul din București, cu care în martie 1944 am fost trimiși pe frontul Moldovei, după ce rușii intraseră în țară. Rănit la începutul lui august, nu mă refăcusem bine, când la 19 august 1944 a început ofensiva pe frontul nostru. Am plecat pe linia întâi și am rămas acolo pŕnă la 22 august, când am primit ordin să ne retragem. Regimentul meu a mai stabilit o linie de apărare, dar frontul era spart și armatele se retrăgeau în continuare. Așa ne-a prins ziua de 23 august 1944. În dimineața zilei de 24 august, complet derutați, ni s'a comunicat să nu mai opunem nicio rezistență rușilor, pentrucă s'a încheiat armistițiu de către rege și mareșalul Antonescu a fost arestat. După câteva zile ne-am întâlnit cu rușii, care ne-au dezarmat, iar pe 2 septembrie 1944 ne-au declarat prizonieri de război "provizoriu" până la semnarea armistițiului și ne-au internat în lagăr. Știam ce înseamnă comunismul și prizonieratul la ruși și, profitând de faptul că eram încă în țară și paza era mai slabă, n'am ascultat de conducerea lagărului că după semnarea armistițiului vom fi eliberați, și împreună cu un grup de șase camarazi am evadat și am pornit pe coclaurile românești, până am atins munții.
De acolo am coborât spre București, în timp ce camarazii noștri rămași în lagăr au fost duși în imensitatea rusească de unde s'au mai întors foarte puțini dintre ei. M'am înscris la Academia Comercială din București, dar când mai aveam patru examene de dat pentru licență, am fost arestat la 15 mai 1948, ținut trei ani la Jilava, un an la Canal de unde am fost dus disciplinar la Aiud, de unde am fost eliberat în 1953, am fost din nou arestat în februarie 1958 și condamnat la 10 ani închisoare pentru difuzarea poeziilor lui Radu Gyr și Nichifor Crainic, trimis din nou la Aiud și eliberat la 31 iulie 1964 pe baza decretului-lege de grațiere a tuturor deținuților politici. După eliberare, târziu de tot mi s'a aprobat reînmatricularea și m'am înscris la Academia de Studii Economice din București, luând-o de la început, și am obținut licența în anul 1974. Din 1976 am emigrat în Statele Unite ale Americii, unde am lucrat la un birou de expertize contabile pentru companiile de asigurare. Acum sunt pensionar.

S.C.: Sunteți un exilat. Ce a însemnat acest exil pentru dvs.? Considerați că există o anume psihologie a exilatului?

Z.P.: Pentru mine, exilul a însemnat siguranța. Faptul că nu trebuia să mă tem de o nouă arestare, care în România putea veni oricând, fără nicio justificare. Exilul mai însemna și baricada de unde puteai să faci cunoscut lumii adevărul despre comunism, să demaști hidoșenia lui și să fii o voce în apărarea celor din țară. Nu cred că există o psihologie anume a exilatului, pentrucă mediile din care am venit din țară dunt deosebite. Una este să fii arestat și condamnat, alta este să nu fi suferit direct. Mai sunt diferențe de vârstă, de profesiune, de credință religioasă, de cultură, de mediu social și altele. Mai este atașamentul de țară, de rude, de prieteni, care nu este același la toți.

S.C.: Cum v-ați simțit în țara care v-a primit? Ați fost primit cu brațele deschise? V-a fost ușor să vă asimilați/integrați în societatea americană? Ați devenit un "american" sau ați continuat să trăiți printre români, cu speranța reîntoarcerii în România? Cum a fost?

Z.P.: Eram pregătit sufletește pentru orice, așa că nu m'a impresionat în mod negativ nimic. America este o țară de emigranți și nu interesează pe nimeni dacă vii dintr'un stat comunist din Europa sau dacă vii din Africa, din Asia, din America Latină sau din altă parte. Te încadrezi sau nu în cadența ei. Decepțiile, deziluziile, eșecurile sau succesele te privesc personal. Dreptul la viață îți este asigurat când ai trecut prin formele de integrare, dar succesul sau eșecul îți aparține. American devii odată cu obținerea cetățeniei, dar român ești din naștere și statul american îți respectă etnicitatea. Opțiunea de a deveni cetățean american îți incumbă și atașamentul la noua patrie. Sunt american și înțeleg să apăr valorile spirituale, culturale și materiale pe care le-a realizat acest stat tânăr, devenit cea mai mare putere a lumii. Sunt american în apărarea acestui stat împotriva tuturor dușmanilor săi, în apărarea integrității și a democrației sale, a respectului față de om și a viziunii spre viitor. Trăiesc însă în comunitatea românească a exilaților, pentrucă românii mai vechi, fie că s'au asimilat în noua națiune atât pe plan cultural și căsătorii mixte, fie că nu pot realiza diferența dintre țara de care le-au vorbit înaintașii lor și România comunizată după cel de-al doilea război mondial. Românismul lor este în cel mai fericit caz nostagic, cu biserici românești unde se slujește în limba engleză, iar publicațiile în limba română nu le înțeleg. Peste câteva generații și cei nou veniți se vor asimila, dar legăturile cu țara pot fi întărite sau tăiate, în funcție de conducătorii din țară și de liderii de aici. America este plină de americani de etnii diferite, multe dintre ele deși asimilate formal lucrează cu spor pentru interesele țării lor și atașamentul acestor țări alături de America.

S.C.: Ce știți despre românii din USA? Cum s-a dezvoltat comunitatea română din USA?

Z.P.: Comunitatea Română din America este destul de veche. Ea s'a format treptat, din emigranții români din imperiul habsburgic și într'o măsură mai redusă din macedo-români. Inițial, emigranții români nu veneau să rămână în America. Veneau să câștige un ban, ce nu putea fi câștigat acasă, iar apoi să se întoarcă în țară pentru a-și dura o gospodărie și să cumpere pământ. Așa se face că în prima etapă emigranții români au lucrat mai mult în mină, la construcții de căi ferate și alte lucrări, dar foarte puțini au fost tentați să-și ia pământ în America, unde puteau să achiziționeze suprafețe imense.
Deși aproape toți veneau dela țară, legarea de pământ în America nu a fost o tentație pentru ei. Dorul de țară și de neam era mai puternic. Până la primul război mondial și chiar după încheierea păcii, foarte mulți "americani" s'au întors în țară, dar după marea criză și New Deal-ul din America, condițiile de viață s'au schimbat și oamenii nu se mai întorceau într'o Europă așezată pe butoiul de pulbere al celui de-al doilea război mondial. Mai era și schimbarea structurii comunității românești, datorită generației noi născute în America, orientată spre un alt mod de viață decât acel al înaintașilor lor. Profund credincioasă, comunitatea românească din SUA și Canada a fost alături de bisericile tradiționale: ortodoxă și unită, iar după declararea războiului rece de către URSS contra Americii, marea personalitate a Arhiepiscopului Valerian Trifa a condus cu deosebită capacitate orientarea românilor din America.

S.C.: Ce cunoașteți despre românii din exil din alte țări? Considerați că se poate vorbi de o activitate, de o politică a exilului românesc, în sensul de a informa Occidentul despre situația din România înainte de '89 și după aceea? A fost posibilă o organizare a tuturor românilor din exil? A fost exilul dezbinat?

Z.P.: Din câte cunosc eu, Exilul Românesc a fost superior altor exiluri. Românii n'au avut reprezentanți în forurile cele mai înalte cum au avut polonezii, nici o emigrație masivă ca cea a maghiarilor după revoluția lor din 1956. Mai mult decât atât, nicio guvernare comunistă de sub Cortina de Fier n'a fost mai activă împotriva exilaților lor, cum a fost cea din România. Putem compara atitudinea cardinalului Vâșinsky din Polonia cu atitudinea patriarhilor români sau poziția lui Janos Kadar față de exilații unguri cu aceea a lui Dej sau Ceaușescu? Și cu toată această luptă împotriva exilului românesc, românii sunt singurii care au trimis luptători în spatele Cortinei de Fier, au demascat o puternică agentură de spionaj comunistă prin ocuparea ambasadei de la Berna și aveau o tribună la Europa Liberă, superioară altor exiluri. Mai puțin fericită este încercarea de organizare a Exilului Românesc într'o singură unitate de acțiune. Să începem cu acel faimos Comitet Național, care nu a coborât din turnul său de fildeș în comunitatea românească și care s'a autodesființat când au terminat banii lăsați de Antonescu și nu au mai fost stipendiați de americani.
A urmat încercarea bine pornită de Nicolae Penescu, soldată cu înființarea Consiliului Național Român în 1978. Nicio altă acțiune nu a fost întâmpinată cu mai mult elan în exil, ca fundarea CNR, dar unii zgâlțâiți de ambiții mărunte alții lipsiți de caracter și de cel mai elementar simț patriotic, au lovit în CNR mai puternic decât Securitatea din țară. Să mai vorbim și de sabotarea Consiliului Mondial al Românilor în preajma Revoluției Tineretului din România din 1989? Totuși, printr'o rețea de organizații românești din toate țările lumii libere, Occidentul a fost totdeauna informat de situația reală din România. O unitate de gândire nu va exista niciodată, dar un FORUM de dezbatere civilizată, academică și democrată poate exista. Până acum însă, toate încercările au eșuat pentrucă protagoniștii lor vorbeau de democrație dar în sinea lor îl invidiau pe Ceaușescu pentru puterea lui și se voiau în locul lui și cu metodele lui. Dacă exilul este dezbinat? Exilul nu este nici dezbinat, nici unit. Să precizăm însă noțiunea de "Exil". Dacă i-am considera în această categorie pe toți vorbitorii de limbă română, care într'un fel sau altul au plecat (sau au fost trimiși) din România, din diferite motive, atunci putem spune categoric că exilul este dezbinat. Dacă am urmări însă pe întreaga perioadă de după 1944 pe românii care într'o activitate perseverentă au acționat și au dezvăluit toate ororile comunismului, vom vedea că exilul, chiar dacă nu este unit formal într'o singură organizație, este unit în acțiune și pe poziție net anticomunistă. Într'asta stă realitatea și maturitatea exilului: manifestarea lui pe cale democrată, cu păreri diferite, dar cu aceeași țintă. Oare nu pentru formula democrată a diverității de idei luptăm? Prin publicații, adunări, conferințe, simpozioane, manifestări, greve ale foamei, proteste la toate cancelariile occidentale, exilul a acționat, și era normal să fie așa. Inamicul principal al României era și a rămas comunismul. Redresarea țării și formula redresării aparține oamenilor aleși prin sufragiul universal. Dacă lucrurile merg prost în țară, nu este vina exilului, ci a cetățenilor care și-au ales conducătorii. Este oare mai puțin "anticomunist" exilul decât cei din țară? Vedeți doar participarea la vot pentru Primăria Capitalei din noiembrie 1998 și veți vedea superioritatea unității exilului.

S.C.: Cum vedeți rolul monarhiei în istoria României și care ar fi rolul ei acum?

Z.P.: De la descălecare și până la întregirea României, istoria românilor cunoaște doar voevozi, domnitori și regi. Atât Unirea Principatelor, independența României și întregirea țării s'au făcut sub sceptrul monarhic, întâi domnitori și apoi regi. România a avut în epoca modernă trei mari "monarhi": Alexandru Ioan Cuza, Carol I și Ferdinand I. Cu asemenea monarhi s'a ajuns într'un timp record de la o țară înapoiată la o țară modernă, de cel mai autentic tip european. Din păcate, întreaga aureolă dată în special de regii Carol I și Ferdinand I a fost distrusă, călcată în picioare de aventurierul care și-a bătut joc de instituția monarhică. Răul pe care Carol al II-lea l-a adus României îl simțim și astăzi, pentrucă dacă n'ar fi existat dictatura lui sângeroasă, hotarele României nu s'ar fi prăbușit așa de ușor în 1940, situația țării ar fi fost alta sub un regim democratic și n'am fi avut o capitulare ca cea de la 23 august 1944.
Rolul monarhiei acum în România? Problema este foarte complicată și merită o dezbatere mai amplă, hotărârea aparține poporului român, iar cât privește pe actualii conducători, țin să remarc ingratitudinea lor în testul nefast la care l-au supus pe regele Mihai, când a fost pus să vorbească în Occident pentru admiterea României în NATO, deși știau că țara noastră nu va fi primită în această organizație, numai pentru a demonstra poporului că în zadar așteaptă salvarea de la rege, că tot nu-l ascultă nimeni.

S.C.: Care a fost și care ar trebui să fie rolul bisericii în exil? Cum vedeți existența bisericilor paralele în exil înainte de '89 și după?

Z.P.: Nu s'a schimbat nimic după '89. Aceiași reprezentanți ai Bucureștiului și ai Securității au rămas mai departe la post. Dacă pe la ambasade și consulate s'a mai făcut câte o schimbare, în biserică cei rămași cu misiuni, altele decât slujirea altarului, au rămas pe loc. Mai mult încă, după 1989 s'a intensificat acțiunea de trimitere de preoți și ierarhi în Occident, ca și cum în România biserica ar fi fost complet curățată de cadrele supuse pcr-ului.

S.C.: Despre situația bisericii pentru vorbitorii de llimbă română din USA știm, aici în Suedia, foarte puțin. Ce ați putea să ne spuneți despre aceasta?

Z.P.: Există în America două episcopii ortodoxe românești și una greco-catolică. Dacă în biserica unită există o armonie și unitate, în biserica ortodoxă treburile nu merg deloc bine. Conflictul a început din momentul când Patriarhia din țară, la ordinele comuniștilor, a trimis un preot în America pentru a pune mâna pe Episcopia Română de la Vatra Românească, pe care l-a uns episcop. Alarmată de această acțiune, comunitatea românească l-a respins pe cel trimis din țară și l-a ales ca Episcop pe Valerian Trifa, teolog cu profunde cunoștințe, dar mai presus de toate un bun organizator și administrator, care a ridicat prestigiul și calitatea Episcopiei la un nivel nemaiîntâlnit. Faptul acesta i-a iritat pe comuniști și au trimis un alt ierarh ca episcop, dar comunitatea românească nu s'a mai lăsat înșelată.
Alături de celelalte etnii ortodoxe din America, ale căror țări erau subjugate de comunism, Episcopul Valerian Trifa și ceilalți ierarhi au pus bazele Bisericii Ortodoxe Americane, o necesitate de a implementa ortodoxismul în Lumea Nouă, unde până atunci bisericile ortodoxe depindeau fiecare de țara lor. Această ideie a prins contur puternic și în anul 1994 toți ierarhii ortodocși au ținut o adunare la care au căzut de acord pentru constituirea unei Patriarhii Ortodoxe Americane, la care au aderat alături de români rușii, grecii, antiohienii și alte etnii. Faptul l-a cam deranjat pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, pentru că o Patriarhie Americană la care ar adera și grecii i-ar scădea substanțial veniturile care vin de la comunitatea grecească din America.
Oricum, mai devreme sau mai târziu, America va trebui să aibe o patriarhie, pentrucă după câteva generații dela emigrare, toți cei născuți în America înțeleg slujba numai în limba engleză. Acest fapt este valabil pentru toate etniile ortodoxe.
Astăzi, la ruși, la greci, la românii mai vechi, întreaga slujbă se face în limba engleză. Revenind la români, după dispariția Arhiepiscopului Valerian Trifa, Episcopia de la Vatra Românească trece într'o continuă criză, securitatea a infiltrat în toate sectoarele oamenii ei care o duc în prăpastie, pentru a câștiga cealaltă episcopie paralelă aparținând de București. Din conflictul dintre cele două Episcopii, dar mai ales din conflictul interior, profită sectanții care au crescut în număr considerabil în America și în alte țări. O unire între cele două episcopii ortodoxe din America este necesară, dar sub ce ascultare? Trecerea sub Patriarhia de la București se exclude, în special acum când Biserica Ortodoxă Americană se profilează în a deveni Patriarhie.

S.C.: Într-un interviu din 1994 în CURIERUL ROMÂNESC, regretatul Aureliu Răuță vorbea de acea "îmbrățișare dim partea țării pe care noi am așteptat-o și pe care continuăm s-o așteptăm", căci ea nu venise nici după patru ani; în 1996, d-ul Portocală spunea că "societatea românească, în marea ei majoritate, nu pare dornică să ne vadă întorcându-ne". Credeți că s-a schimbat această atitudine?

Z.P.: Nu cred că s'a schimbat nimic.

S.C.: Nimeni până acum (sau cel puțin nu știu eu) din reprezentanții noii puteri din România nu s-a adresat celor din exil îndemnându-i să se reîntoarcă, să ajute prin cunoștiințele și experiența căpătată la dezvoltarea rapidă a României. Cum vedeți dvs. aceasta?

Z.P.: Adevărul este că puterea din țară nu ne vrea decât dacă îi aducem dolari. De capacitatea și experiența căpătată în Occident de români, nu sunt interesați deloc de a apela la Exil. Toate părerile și vederile noastre se izbesc de refuzul lor, simulat sau direct. Clasa conducătoare din România este iremediabil contaminată de comunism și corupție, în raport cu atitudinea ei față de Exil.

S.C.: Ce măsuri ar trebui să ia noul guvern ca să-i atragă pe cei din afara granițelor ca să se reîntoarcă în România? Ar avea vreo utilitate România din aceasta, sau ar fi numai o problemă neplăcută, în aceea că ar trebui să le redea drepturile care li s-au luat de comuniști?

Z.P.: Să se revie la normalitate, să li se restituie oamenilor ce li s'a luat de către comuniști, iar după aceea, unii se vor întoarce, alții vor veni cu investiții, iar alții, care și-au făcut o situație și cei cu căsătorii mixte, nu se vor întoarce, dar într'o situație normală, vor vizita țara mai des și se vor stabili noi legături cu cei din țară.

S.C.: Cum vedeți problema pensiei celor care au lucrat și și-au plătit asigurarea de pensie în România, dar care trăiesc acum în afara granițelor și sunt cetățeni ai altor state?

Z.P.: Să vă dau un exemplu un caz ieșit din comun, care poate a devenit regulă generală. Un prieten, fost deținut politic, activ în exil, care domiciliază în Canada, a fost în țară la ROMFEST '98 și, în conformitate cu legea pensiei pentru foștii deținuți politici, a făcut cerere pentru dreptul său la pensie, pe care vroia s'o lase familiei sărace din țară.
Când a venit în exil, pe vremea lui Ceaușescu, nu i s'a dat pașaport decât dacă renunță la cetățenia română, așa cum s'a procedat cu foarte mulți, deși era român din moși-strămoși. Acum, i s'a cerut dovada că este cetățean român pentru a primi pensie. A făcut cerere de redobândire a cetățeniei române, dar de la Ministerul Afacerilor Externe a primit o notă că nu i se aprobă reîncetățenirea decât dacă depune jurământ de fidelitate față de stat și națiune.
Iată un caz cu un fost deținut politic, care în orice altă țară ar fi fost respectat și onorat, dar în România i se refuză nu numai un drept de pensie, dar chiar dreptul la originea sa, în timp ce anchetatorii lui, securiștii care l-au arestat și gardienii care l-au maltratat în închisoare, primesc pensii pentru crimele săvârșite din contribuția celor pe care i-au chinuit. Desigur că cei care au vârsta pensiei trebuie să primească dreptul lor la pensie pentru anii cât au muncit și au contribuit la fondul de asigurări sociale, așa cum se procedează în toate țările civilizate. Pentru aceasta trebuiesc sesizate organizațiile internaționale și Comisia pentru Drepturile Omului.

S.C.: Cum vedeți rezolvarea proprietății private în România, în particular cea a locuințelor? Vedeți vreo legătură între proprietate și cetățenie?

Z.P.: Nu există nici o legătură între proprietate și cetățenie. Proprietățile private trebuiesc cedate proprietarilor sau urmașilor lor. Ce încredere mai poate avea un cetățean străin de a investi în România cu o asemenea lege? Mai mult decât atât, România are precedentul creat după 23 august 1944. Atunci, în câteva luni au apărut legi care restituiau proprietarilor (evrei) toate bunurile care le-au aparținut, indiferent de forma cum au fost înstrăinate în timpul dictaturilor.

S.C.: Ce ar trebui să facă românii din afara granițelor ca să-și obțină proprietățile furate de comuniști?

Z.P.: Să se organizeze în asociații legale în statele unde se găsesc și să bată la toate ușile cancelariilor occidentale și la toate forurile internaționale pentru ca nicio tranzacție să nu fie făcută cu România până nu se restituie locuințele foștilor proprietari.

S.C.: Considerați că cei care se află în afara granițelor României, atât cei care sunt în continuare cetățeni români, dar și cei care au fost "adoptați" și sunt acum cetățeni ai altor state, au față de România vre o datorie?

Z.P.: Nu știu dacă este vorba de datorie sau de conștiință. Datoria implică o obligație pe care mulți nu sunt dispuși să o urmeze. Conștiința însă izvorăște din adâncul ființei și ea te mână în funcție de tăria fiecăruia, iar aici nu mai contează dacă ai rămas cetățean sau ai fost "adoptat". Nicio țară de adopție nu-ți interzice dragostea de țara ta natală și ajutorul pe care poți să i-l dai.

S.C.: România recunoaște dubla cetățenie, dar nu le dă acestor cetățeni, drepturi depline. Cum vedeți aceasta? Cum vedeți problema dublei cetățenii moral?

Z.P.: Legalizarea unei realități. Apartenența de națiunea în mijlocul căreia te-ai născut și fidelitatea față de națiunea care te-a primit în mijlocul ei. Putem compara cu căsătoria, unde femeie nu-și reneagă familia în care s'a născut dar s'a încadrat într'o nouă familie. Că România nu respectă cele mai elementare drepturi ale acestei categorii de cetățeni? Dar ce este normal în conducerea României de astăzi?

S.C.: V-a fost sau vă este rușine că sunteți român? Considerați că există o persoană, un guvern, un partid care v-ar putea reda "mândria de a fi român", dacă aceasta v-a lipsit vreodată?

Z.P.: A fi român nu este nici mândrie, nici rușine. Este o realitate biologică. A fi român în simțire, în cuget și în acțiune confirmă apartenența ta la neam. Dacă aceasta poate fi considerată o mândrie, ei bine, am fost și sunt mândru că aparțin Neamului Românesc, închinându-mă cu toată pioșenia înaintașilor mei cunoscuți și necunoscuți, care prin veacuri ne-au salvat existența în lume și sper în regenerarea acestui neam în viitor. Nicio persoană și niciun guvern nu-ți poate da "mândria de a fi român". Ești sau nu ești.

S.C.: Cum vedeți înființarea unui post de consilier pentru "diaspora" (acest termen fiind folosit acum de unele persoane ca singurul termen care să-i acopere pe toți românii din afara granițelor, exilul considerând că după '90 n-ar mai exista) pe lângă președintele republicii? Nu ar fi necesar în acest caz și un consilier pentru exil?

Z.P.: Cum va fi ocupat acest post? Prin alegere sau prin numire? Care ar fi procedeul de a fi promovat și cine ar fi candidații? Atâta timp cât "diaspora" nu este închegată în niciun fel, cine și pe cine să reprezinte? Până nu se realizează un Forum de dezbateri, chiar dacă s'ar numi un consilier, nu se realizează nimic.

S.C.: Cum apreciați reușita ROMFEST-ului la București? Cum apreciați organizarea? Cum apreciați impactul la autorități ca și faptul că atât președintele Emil Constantinescu cât și șeful guvernului, d-ul Radu Vasile, ca și ministrul de externe nu au participat la această primă întâlnire a românilor din exil cu Țara? Cum apreciați impactul avut la mass-media în România?

Z.P.: Pentru a aprecia cât de cât reușita ROMFEST-ului, trebuie pornit de la relitățile de acum câțiva ani. În 1990, când echipa de la "Cuvântul Românesc" s'a deplasat în țară pentru a lua legătura cu românii și cu presa din România, Iliescu a dat ordin ca în câteva ore să fie expulzați din România. Nu a existat atunci niciun protest împotriva comunistului Iliescu, deși sângele celor morți pentru înlăturarea comunismului era încă proaspăt pe străzile Bucureștiului. Au urmat "mineriadele" și alte montări comuniste unde noi, "transfugii" care n'am mâncat "salam de soia" eram acuzați de toate relele. De data aceasta, atmosfera a fost cu totul schimbată, dar teama a mai rămas cuibărită în mulți. ROMFEST-ul de la București a avut darul de a favoriza întâlnirea românilor de pretutindeni cu cei din țară, de a ne cunoaște și a colabora între noi. Din acest punct de vedere reușita lui a fost deplină. Ca primă legătură a Exilului cu țara - ținând seamă de propaganda comunistă - organizarea a reușit și ea față de marele număr de adversari ai exilului, existent chiar în structurile guvernamentale, iar faptul cel mai important este că ghiața a fost spartă, românii s'au întâlnit între ei și aici este marea realizare a ROMFEST-ului '98. Au venit români din Basarabia, Bucovina de Nord, din Timoc și Banatul sârbesc, din regiunea secuizată și din toate centrele universitare din țară, iar I.P.S.S. Mitropolitul Nicolae Corneanu s'a deplasat personal pentru a prezida cu înalta-i autoritate morală lucrările ROMFEST-ului. Autoritățile însă până la cel mai înalt nivel n'au scăpat de teamă pentru a fi prezente și în aceasta stă falsa putere a Securității și astăzi: auto-cenzura Puterii.

S.C.: În 1994, Aureliu Răuță a finanțat întrunirea de la Paris. Guvernul României, prin purtătorul său de cuvânt, d-ul Răzvan Popescu, mi-a declarat că a finanțat acțiunea cu 100.000.000 lei. Ce alte surse financiare s-au folosit pentru realizarea acțiunii? Care a fost contribuția financiară a organizatorilor? A fost benevolă contribuția organizatorilor, sau s-a plătit munca depusă?

Z.P.: Nu cunosc problema.

S.C.: Considerați că organizarea ROMFEST-ului periodic în România ar contribui mai bine la dezvoltarea legăturilor între Exil și Țară?

Z.P.: Sunt sigur de asta și cred că pentru o mai bună organizare, Comitetul Internațional ar trebui lărgit cu personalități din toate țările, pentruca succesiunea sesiunilor ROMFEST să se facă și în alte țări din Europa. România rămâne însă țara care trebuie să găzduiască și pe viitor cele mai multe manifestări ROMFEST, unde tineretul să fie promovat și ajutat să se afirme, ca viitor conducător al țării.